Cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în deschiderea Conferinţei „Spaţiul socio-economic rural. Identitate şi unitate naţională”, organizată de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” din Bucureşti (ASAS) şi Patriarhia Română, la Palatul Patriarhiei, luni, 12 noiembrie 2018

În discursul său de recepţie la Academia Română, din 5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul și filosoful român Lucian Blaga dezvolta metafora sa poetică „veșnicia s-a născut la sat” și argumenta că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare, deși așa de terestră, este unanimul nostru înaintaș fără nume”1.

Pe lângă percepția atemporală a istoriei de către țăran, pe care o subliniază Lucian Blaga, expresia „veșnicia s-a născut la sat” poate semnifica și faptul că la sat, mai mult decât la oraș, pot fi mai ușor percepute și apreciate prezenţa Creatorului în natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu care trebuie cultivat în relație de recunoştinţă faţă de Dăruitor, precum și legătura indisolubilă dintre cult și cultură, având ca bază agricultura. La sat, cultivarea pământului este adesea însoţită de acte cultice, precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii, a primelor roade ale pământului, iar în unele regiuni, troițele străjuiesc fântânile, colinele sau drumurile din mediul rural. Toate slujbele de binecuvântare a cultivării pământului evidențiază legătura între rugăciune și acţiune, încât omul credincios și harnic se conduce după principiul: „Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu!”

După cum observă părintele Dumitru Stăniloae, ţăranul român vede prezenţa harică și ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Mioriţa: «Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai». […] El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât folosește pentru ei diminutive: (de familiaritate – n.n.) «Dumnezeu drăguţu’», «Măicuţa Domnului».”2

Metafora „veșnicia s-a născut la sat” semnifică și percepţia relaţiei dintre timpul acţiunii și timpul rodirii. Poţi să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindină mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânţa semănată și recolta scontată este o legătură spirituală trăită existenţial în rugăciune, răbdare și speranţă.

Este vorba de un timp al așteptării, al binecuvântării și al rodirii pe care ţăranul îl înţelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică și obţine imediat rezultatul dorit sau programat.

La sat, viaţa este înţeleasă și ca „timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim”. Iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ, putem spera să primim și un loc în ceruri, „un colţișor în rai” – cum spunea părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ. De asemenea, satul are un cult al pomenirii morţilor și al legăturii dintre generaţii mult mai profund decât orașul. Creaţiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii și al morţii. Din experienţa Liturghiei euharistice, a vieţii ascetice și a dăruirii jertfelnice s-a format spiritualitatea poporului român, ca fiind un popor care a interiorizat și asumat jertfa Crucii și lumina Învierii lui Hristos în viaţa lui.

De-a lungul secolelor, satul nostru românesc a tezaurizat o mulțime de valori spirituale, morale și culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiției trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic, cât și spiritual. Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară. Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se practică o agricultură de subzis­tență, adică de supraviețuire, iar unele sate sunt depopulate şi chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României.

Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identităţii și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic. Criza actuală a satului românesc este amplificată de tensiunea încă existentă între potențialul de dezvoltare și neputința de afirmare. Țară cu pământ bogat, dar cu țărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmiţat, multe speranțe, dar puține mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica deplin recolta obţinută. Dorinţa crescândă de a avea sau de a realiza ceva rentabil, dar și dificultatea de a ajunge la acel deziderat! În ultimii ani, ţăranul român tră­iește suferinţa dezrădăcinării și a înstrăinării sale prin emigraţie în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări, decât pentru propria patrie de origine.

Potrivit datelor oficiale publicate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și de Institutul Național de Statistică, România are o suprafaţă totală de 238 mii km2 și o populaţie rezidentă de 19,5 milioane de locuitori3, ceea ce înseamnă 3,9% din populaţia totală a Uniunii Europene. Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării și aproximativ 45,7% din populația țării locuiește în mediul rural, adică puțin peste 8,5 milioane de persoane. 30% din populația țării e angajată în agricultură4. Cifrele amintite sunt dovada concretă a faptului că potențialul rural al României este unul foarte ridicat, dar puțin exploatat. În ultimii ani s-au înregistrat progrese semnificative în agricultura românească, îndeosebi privind producţia de grâu şi de porumb, progrese în zootehnie şi în alte domenii. Totuşi, exportul de produse alimentare finite este foarte mic în comparaţie cu importul.

De ce este preocupată Biserica de satul românesc?

În contextul provocărilor contemporane, Biserica Ortodoxă Română militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală, deoarece majoritatea populaţiei sărace din mediul rural aparţine Bisericii noastre, iar preoţii noștri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social și pastoral. Sărăcia multor săteni, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre ţări mai dezvoltate au creat o criză majoră a satului românesc, care se zbate între tradiţie culturală și supraviețuire materială, cu speranțe firave pentru viitorul apropiat, dacă nu se realizează proiecte majore în acest domeniu.

Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuiește în sat, ci la oraș și face naveta la sat, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune și mai puţină bucurie. În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică și în zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare frăţească și mobilizând oamenii credincioși să-i ajute pe cei mai săraci, situaţia spirituală și socială a parohiei este diferită. Deci, actul religios nu are numai o consecinţă cultică sau spirituală, ci el influenţează și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învăţător și medic, între toţi factorii de răspundere, se creează speranţă mai multă și comuniune spirituală mai intensă. Totuși nu putem cere credincioșilor noștri să contribuie foarte mult la dezvoltarea activităţii social-pastorale a Bisericii în comunitatea rurală dacă ei sunt foarte săraci. În același timp, nu trebuie doar să așteptăm ajutorul statului român, ci trebuie să încurajăm și să preţuim agricultorii harnici și darnici din comunitatea noastră românească. Suntem interesaţi ca satul românesc să fie un sat în care viaţa să fie o binecuvântare, nu o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ și de propria identitate. Aceasta înseamnă că putem să învăţăm și din experienţa altora, dar și să valorificăm din trecutul satului românesc unele virtuţi spirituale, morale și practice, cum sunt: credinţa, cinstea, hărnicia, dărnicia, simţul proprietăţii și al iniţiativei, solidaritatea și comuniunea în comunitatea rurală și între comunităţile rurale.

Pe de altă parte, lacom de câștig sau profit imediat și nelimitat, omul individualist din epoca modernă și postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv și nerațional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Astfel omul secularizat, care a pierdut simțul spiritual al relației sale cu pământul, nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăvește, îl degradează și-l îmbolnăvește. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este și o criză spirituală, o consecinţă a crizei universului interior al omului secularizat.5

Agricultura nu trebuie redusă la o industrie agrară, la o lăcomie pătimașă după profit material cu orice preţ, ci trebuie avută în vedere și bogăția spirituală a relației om–natură și a oamenilor între ei și între generații succesive. Cu alte cuvinte, nu contează doar cantitatea materială obţinută imediat, ci și calitatea relaţiilor oamenilor cu natura și întreolaltă. Economicul nu mai trebuie separat de etica socială și de responsabilitatea ecologică. Practic, pentru prezent și viitor, trebuie promovate atât dezvoltarea asociaţiilor agricole pentru producţie mare (hrana întregii populaţii a ţării și export), cât și fermele de familie în care se cultivă în mod deosebit relaţia familie–pământ și relaţiile interumane. La nivelul acestor ferme de familie, cultura tradiţională și relaţiile interumane se păstrează mai puternic decât la nivelul fermelor de tip industrial. Noi considerăm că ambele forme pot coexista în mod complementar. Valorile etico-sociale permanente privind generația prezentă și generațiile viitoare însă trebuie cultivate în ambele forme de agricultură.

Natura trebuie mereu cultivată cu responsabilitate, ca fiind dar al lui Dumnezeu pentru noi și pentru gene­rațiile viitoare. Între creaţie și Creator, între dar și Dăruitor există o legătură de viaţă, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veșnic dintre Mine (Dumnezeu) și pământ și tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facerea 9, 16). Agricultorul adevărat este harnic, și darnic, bucuros de a înmulți darurile și bucuria de a face pământul roditor. Dăruim semenilor noștri ceea ce am primit de la Dumnezeu ca dar, la care am adăugat munca și priceperea noastră. Astfel realizăm o bogată comuniune de iubire divino-umană, unind, în agricultură, Creatorul şi creatura, cultul și cultura, știința practică și spiritualitatea profundă. Aşadar, viaţa înseamnă mai mult decât consum, deoarece nu trăim numai biologic, ci și spiritual. Viaţa înseamnă mai ales comuniune de gândire și de acţiune între contemporani, dar și între generațiile trecute și cele viitoare.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 drept Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învățătorilor și primarilor gospodari) pe tot cuprinsul Patriarhiei Române. Satul românesc, păstrător fidel al tradiţiei bisericești și al culturii naţionale, a fost de-a lungul timpului spaţiul în care s-au dezvoltat și s-au desăvârșit valorile spirituale, culturale și morale ale neamului. Parohiile ortodoxe româneşti au reprezentat atât la sat, cât şi la oraş, alături de Şcoală şi de Familie, principalii factori de coeziune şi unitate românească.

În acest context special, dar şi în contextul sărbătoririi în cursul anului curent, 2018, a 100 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, felicităm și binecuvântăm pe organizatorii, oratorii și pe toți participanții la Conferința „Spațiul socio-economic rural. Identitate și unitate națională”, exprimându-ne speranța că lucrările acestei conferințe vor fi un prilej potrivit pentru o mai profundă cunoaștere și înțelegere a situației actuale a satului românesc.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1 Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs de recepţie la Academia Română, susţinut în data de 5 iunie 1937, publicat în volumul Izvoade – eseuri, conferinţe, articole, Ed. Minerva, București, 1972, p. 2.

2 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. IX: Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Ed. BASILICA, București, 2018, pp. 164-165.

3 Conform Comunicatului de presă al INS nr. 215/29 august 2018: http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/ com_presa/ com_pdf/poprez_ian2018r.pdf.

4 Vezi web site-ul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale: http://www.madr.ro.

5 Pierre Rabhi, Manifest pentru o nouă relație a omului cu pământul, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 5.

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, rostit la concertul tradițional de colinde „Răsăritul cel de Sus” al Patriarhiei Române, Palatul Patriarhiei, luni, 17 decembrie 2018

Această ediție a concertului tradițional de colinde al Patriarhiei Române, „Răsăritul cel de Sus”, are loc în Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918. Suntem în anul în care aniversăm Centenarul statului român unitar – 100 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, care a adunat laolaltă toate teritoriile românești și, în același timp, anul în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am săvârșit sfințirea Altarului Catedralei Naționale, Catedrala Mântuirii Neamului românesc, dorită încă din secolul al XIX-lea de Mihai Eminescu și regele Carol I.

Legătura dintre credință și tradițiile populare este una profundă, iar colindele sunt expresia muzicală populară a unității de credință și de neam a românilor. În toate provinciile românești, colindele s-au manifestat dintotdeauna ca o modalitate de cultivare populară a credinței în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, propovăduită pe aceste plaiuri începând cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României. Tocmai de aceea, între vechile colinde românești se află și colindul Sfântului Andrei, foarte popular în zonele Dobrogei și Munteniei, dar și în alte părți ale țării.

Chiar dacă aceste colinde se referă cu prioritate la apropiata sărbătoare a Nașterii Domnului, ele reflectă întreaga lucrare mesianică pe pământ a Domnului Iisus Hristos, Cel întrupat, răstignit, înviat și înălțat întru slavă la cer de-a dreapta Tatălui.

Colindele sunt expresia cea mai vie, într-un limbaj simplu, accesibil tuturor, a culturii teologice și duhovnicești populare, o prelungire a Liturghiei și a slujbelor de Crăciun auzite în biserică.

La noi, la români, colindele se cântă în toate regiunile țării, din Maramureș până în Dobrogea, din Banat până în Moldova și Bucovina, la sate și la orașe deopotrivă. Mărturisirea prin colinde a unității de credință creș­tină prin intermediul aceluiași grai românesc este, în același timp, o mărturisire și o dovadă a unității etnice a poporului român. Iar jertfa colindătorilor, aceea de a merge din casă în casă prin frig, sporește bucuria comuniunii sau a unității cu cei colin­dați, oferindu-le totodată gazdelor prilejul să-și arate la rândul lor credința, dar și generozitatea și recunoștința față de colindători.

Poporul român este un popor jertfelnic și răbdător, care trăiește și propovăduiește legătura dintre jertfă și biruință. Prin multe jertfe, poporul român a păstrat unitatea de credință, de neam, de limbă, de cultură, iar acum o sută de ani, în sfârșit, a realizat și unitatea teritorială, și existența lui statală. Vulturul stavrofor (purtător de cruce) de pe stema României, care poartă crucea în plisc, arată că înălțarea întru demnitate se realizează după ce am luptat cu vitejie și am dăinuit prin jertfelnicie, prin osteneală și prin răbdare, prin credință verificată în suferință și împlinită în biruință.

Colindatul este o lucrare misionară și o vestire a bucuriei, a păcii și a iubirii, ca daruri ale lui Dumnezeu pentru oameni. Copiii binevestesc Nașterea Dom­nului Iisus Hristos, din casă în casă, prin viu grai, iar naș­te­rea ca Om a Fiului lui Dumnezeu este așezată poetic în legătură cu taina Crucii, a Învierii și a Vieții veșnice. De aceea, tradiția colindelor trebuie cultivată ca un mod de întărire a unității de credință și de neam a poporului român, dar și pentru a spori bucuria în familie, în biserică și în societate, într-o vreme când lumea secularizată devine tot mai individualistă, însingurată și tristă.

Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2019 va fi „Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)”. Colindele pe care le ascultăm în aceste zile, ca și majoritatea celorlalte tradiții specifice poporului român creștin ortodox, s-au născut și sunt cel mai bine cultivate în lumea satului, unde, așa cum spunea poetul Lucian Blaga, „s-a născut veșnicia”.

Să ne pregătim, așadar, să sărbătorim în anul 2019, așa cum se cuvine, istoria satului românesc, cinstind cu recunoștință pe preoții, învățătorii și primarii gospodari, care au cultivat hărnicia și dărnicia, unitatea și demnitatea poporului român.

Felicităm pe participanții la concertul tradițional de colinde al Patriarhiei Române, „Răsăritul cel de Sus”, felicităm Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, organizatorul evenimentului, și binecuvântăm pe toți românii, dorindu-le Sărbători fericite cu sănătate și bucurie sfântă!

La mulți și fericiți ani!

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Grupul psaltic „Tronos”, la finalul concertului de colinde „Răsăritul cel de Sus”