Patriarhul Ecumenic la ședința Sfântului Sinod de la București

Nr. 545-546// în / de

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit sâmbătă, 24 noiembrie 2018, în ședință solemnă, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală. La eveniment au participat și Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Înaltpreasfințitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra, precum și membrii delegațiilor Patriarhiei Ecumenice și Bisericii Ortodoxe a Greciei.

Ședința solemnă a Sfântului Sinod a fost deschisă de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a apreciat buna cooperare dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Ortodoxă Română, atât în cadrul pregătirii și al lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta, cât și la alte întruniri internaționale și intercreștine.

În continuare, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a vorbit despre tradiția apostolică a sinodalității Bisericii Ortodoxe, arătând că sala unde se reunesc ierarhii ortodocși în sinod este „o continuare organică a bisericii și a Altarului, întrucât aici se săvârșește Liturghie după Liturghia euharistică, în care se slujește, se luminează și se alcătuiește viața clerului și a poporu­lui, conform Sfintelor Canoane, în interiorul și în exteriorul spațiului sacru. Astfel, înțe­legem întotdeauna, în conformitate cu învățătura ortodoxă, lucrările, împreuna-sfătuire și deciziile sinodale. Dacă sunt lipsite de acest caracter liturgic, ele devin simple forme ale acestei lumi și, cu certitudine, nu se poate spune «părutu-s-a Duhului Sfânt și nou㻓, a reliefat Patriarhul Bartolomeu. Despre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, desfășurat în Creta în luna iunie 2016, Patriarhul Ecumenic a spus că a fost un moment istoric, în care Ortodoxia a dat examen de credință privind adevărul Evanghelic al Bisericii ca Trup al lui Hristos și al tradiției sinodale. Totodată, Sanctitatea Sa a apreciat implicarea personală a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Referitor la situația bisericească din Ucraina, Sanctitatea Sa și-a exprimat speranța că „Biserica Ortodoxă Română se va implica în păstrarea unității bisericești și a dreptății”. „În zilele acestea, în urma unor procese numeroase, îndelungate și nelipsite de chinuri, la cererea insistentă a trupului bisericesc din Ucraina greu încercat de mulți ani, Patriarhia Ecumenică, exercitân­du-și iarăși privilegiul său acordat de hotărârile Sfintelor Canoane, în această privință, a luat sinodal hotărârea de a acorda și Kievului – de altfel regiune eclesiastică străveche a Constantinopolului – rangul Autocefaliei. Am făcut aceasta pentru ca lucrurile de acolo să se soluționeze canonic, să înceteze schismele care nu ar fi trebuit să fie, dar totuși există acolo, și să se pună capăt divergențelor îndelungate dintre frații ortodocși de același neam. Toate acestea pentru a înceta dușmăniile, rivalitățile și conflictele, fără să diminueze cu nimic drepturile celorlalte Biserici. Este vorba de încă o chenoză jertfelnică a inimii de mamă a Bisericii Constantinopolului spre binele multor milioane de credincioși. Avem speranță în ajutorul lui Dumnezeu că se va termina în curând procesul de unire a taberelor împărțite, pentru a purcede la întrunirea și emiterea Tomosului Sinodal Patriarhal al Bisericii Ucrainei, devenind astfel cea mai nouă Biserică Autocefală soră”, a spus Patriarhul Bartolomeu.

Patriarhul Ecumenic a făcut referire și la evenimentul istoric al sfințirii Catedralei Naționale. La final, Sanctitatea Sa Bartolomeu i-a oferit Întâistătătorului Bisericii noastre un set de însemne patriarhale (două engolpioane și o cruce pectorală). La rândul său, Patriarhul României i-a oferit Patriarhului Ecumenic un set patriarhal, realizat la Atelierele Patriarhiei Române. De asemenea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a oferit Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Hrisostom un set arhieresc (engoplion și cruce pectorală). Mitropolitul de Patra i-a oferit Patriarhului României un engolpion.

Comuniune izvorâtă din simțul libertății redobândite

Nr. 545-546// în / de

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, adresat Sanctității Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, la ședința solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Sala Sinodală, Reședința Patriarhală din București, 24 noiembrie 2018

 

Sanctitatea Voastră,

În numele membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, vă urăm Bine ați venit! la această ședință solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii noastre.

Și cu acest prilej binecuvântat, dorim să ne exprimăm aprecierea pentru buna cooperare dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Ortodoxă Română, atât în cadrul pregătirii și al lucrărilor propriu-zise ale Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta, cât și la alte întruniri internațio­nale interortodoxe și intercreștine.

În același timp, dorim să vă mulțumim din nou pentru faptul că la Istanbul avem o Comunitate ortodoxă română care beneficiază de Biserica Sfânta Muceniță Paraschevi, oferită, cu atâta bunăvoință, de Sanctitatea Voastră.

De asemenea, apreciem eforturile Sanctității Voastre de a promova, în contextul lumii de astăzi, atât libertatea administrativă a Bisericilor Ortodoxe Autocefale, cât și sinodalitatea și comuniunea panortodoxă, unind libertatea cu responsabilitatea, spre binele Bisericii lui Hristos. De altfel, în răstimpul celor aproape trei decenii de la schimbările politice și sociale din țara noastră, începând cu 1989, poporul român a resimțit această necesitate de manifestare a comuniunii izvorâte din simțul libertății redobândite și datoria responsabilității asumate.

În lumina comuniunii fraterne și a coresponsabilității pastorale pentru binele Ortodoxiei întregi, ne rugăm lui Dumnezeu să reverse darurile Sale cele bogate peste Sanctitatea Voastră și să vă întărească și de acum înainte pentru a fi un harnic misionar-binevestitor și un neobosit promotor al unității Ortodoxiei contemporane, într-o lume tot mai secularizată, fragmentată și agitată.

Cu aceste gânduri de înaltă prețuire, vă salutăm frățește încă o dată, Sanctitatea Voastră, în această Sală Sinodală istorică a Bisericii noastre Ortodoxe Române.

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Titlul aparține redacției cotidianului „Ziarul Lumina“

 

 

Patriarhul Ierusalimului în România

Nr. 545-546// în / de

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului și al întregii Palestine, a sosit joi, 29 noiembrie 2018, în București, cu prilejul celui de-al doilea hram al Catedralei Mântuirii Neamului, Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României. Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului a fost întâmpinat în Catedrala Patriarhală istorică de Prea­fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul acestui moment solemn, Preafericitul Părinte Teofil a dăruit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel un fragment din moaștele Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la ­Neamț, noul Hozevit, epitrahilul sfântului, precum și un fragment din moaștele sfinților părinți din Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”. După primirea oficială din Catedrala Patriarhală de pe Colina Bucuriei, sfintele moaște au fost așezate în naos, sub candelabrul mare, pentru închinarea celor prezenți, apoi au fost duse la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului. În cadrul primirii solemne a Patriarhului Ierusalimului au fost rostite Ectenia întreită și Troparul Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, apoi a fost săvârșit Polihroniul. Întâistătătorul Bisericii noastre i-a urat bun venit Patriarhului Ierusalimului, în numele ierarhilor, clerului și credincioșilor ortodocși români, subliniind faptul că darurile oferite reprezintă o binecuvântare deosebită pentru poporul român, dar și semnul comuniunii frățești dintre Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Română.

Preafericitul Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului, a precizat că noua Catedrală Patriarhală, recent sfințită, reprezintă podoaba arhitecturală a Bucureștilor, dar și a întregii Românii, rod al evlaviei poporului român. „Cu ocazia acestei binecuvântate vizite, ni se dă prilejul să transmitem binecuvântarea Peșterii de Dumnezeu primitoare din Sfântul Betleem, a înfricoșătoarei Golgote și a Sfântului și de viață purtătorului Mormânt al Domnului, binecuvântare din care prin mila lui Dumnezeu gustăm în fiecare zi, ca unii care am fost rânduiți păzitori ai lor. Aducem, de asemenea, epitrahilul Sfântului Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul, cel din România, o părticică din moaștele acestui nevoitor, ca mărturie credincioasă a sfințeniei sale, spre sfințirea credincioșilor închinători de aici, precum și moaște ale cuvioșilor părinți hozeviți”, a spus Patriarhul Ierusalimului.

 

În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Teofil a subliniat că Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț este un vlăstar al Bisericii Ortodoxe Române, dar, în același timp, el este și un rod al Bisericii Ortodoxe întregi. La rândul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a precizat că moaștele aduse din Patriarhia Ierusalimului vor fi așezate în paraclisul de la demisolul Catedralei Naționale. „Acest paraclis va primi ca hram principal «Sfântul Ioan, noul Hozevit». În Paraclisul Catedralei Naționale se va săvârși Sfânta Liturghie în fiecare zi peste săptămână, iar duminica și în marele sărbători în Catedrala Națională. În 1997, la sfințirea primei biserici închinate Sfântului Cuvios Ioan noul Hozevit la Seminarul Teologic de la ­Neamț, spuneam că el este român sfânt în Ţara Sfântă”, a spus Preafericirea Sa.

La slujbă au fost prezenți ierarhi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, membrii Permanenței extinse a Consiliului Național Bisericesc, membrii Permanenței extinse a Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor, reprezentanți ai Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul” din București, reprezentanți ai Seminarului Teologic „Nifon Mitropolitul” din București, studenți și elevi teologi, precum și credincioși. Răspunsurile la slujbă au fost date de Grupul psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale, condus de arhid. Mihail Bucă.

 

 

 

Prilej de sfântă comuniune și de cooperare misionară

Nr. 545-546// în / de

Cuvântul de bun venit rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, la primirea Preafericitului Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului și al întregii Palestine, în Catedrala Patriarhală „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, București, 29 noiembrie 2018

 

Preafericirea Voastră Teofil al III-lea,
Patriarhul Ierusalimului și al întregii Palestine,

În numele membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, al clerului și credincioșilor ortodocși din România, cu deosebită dragoste în Hristos, vă adresăm un călduros bine ați venit în Ţara și în Biserica noastră!

Ne amintim cu bucurie de ultima vizită fraternă pe care ați făcut-o în România, în anul 2014, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. Preafericirea Voastră, astăzi, suntem din nou împreună în Catedrala Patriarhală istorică, pregătindu-ne să-l prăznuim pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României și, acum, al Catedralei Naționale, al cărei Altar l-am sfințit zilele trecute.

Acesta este și principalul motiv al vizitei Preafericirii Voastre de anul acesta, să concelebrăm, pentru prima dată, hramul Catedralei Naționale, ca mărturie și prilej de sfântă comuniune și de cooperare misionară între Bisericile noastre.

În această lumină a comuniunii frățești și a cores­ponsabilității pastorale, ne rugăm lui Dumnezeu să reverse darurile Sale cele bogate peste Preafericirea Voastră, dorindu-vă să aveți, împreună cu membrii delegației ce vă însoțește, o vizită binecuvântată în Ţara și în Biserica noastră!

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Titlul aparține redacției cotidianului „Ziarul Lumina“

 

 

Simbol al identității ortodoxe și al unității poporului român

Nr. 545-546// în / de

Scrisoare de mulțumire a Sanctității Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, adresată Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, pentru bucuria de a fi participat la sfințirea Catedralei Naționale

 

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Daniel,
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolit al Ungrovlahiei și
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române,
preaiubit și mult dorit frate în Hristos Dumnezeu și împreună liturghisitor cu Smerenia noastră, călduros îmbrățișându-Vă frățește în Domnul, cu deosebită 
bucurie ne adresăm preacinsitei Voastre Preafericiri!

 

O mulțime de amintiri și sentimente de dragoste ne cuprind aducându-ne aminte de vizita recentă în Sfânta Biserică Soră a României cu ocazia momentului istoric al sfințirii Catedralei Naționale de la București, închinată Înălțării Domnului și Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, cel cinstit și de către Noi. Ne exprimăm cele mai călduroase mulțumiri pentru minunata primire pe care ne-ați făcut-o, pentru bucuria întâlnirii față către față cu cinstita Ierarhie a Sfintei Biserici a României, dar și pentru organizarea întâlnirii Noastre cu Excelența Sa, domnul Președinte al României, precum și cu alte persoane importante.

Vor rămâne permanent în mintea noastră și adânc înrădăcinate în inima noastră Sfânta Liturghie, precum și minunatul moment al sfințirii grandioasei Catedrale Națio­nale, construcție de care v-ați ocupat personal, devenind astfel reușita și realizarea Preafericirii Voastre, împlinin­du-se astfel făgăduința poporului român, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la formarea statului român modern.

Această Catedrală va rămâne pe vecie un simbol al identității ortodoxe și al unității poporului român, și prin aceasta se vor aminti de legăturile strânse dintre Biserica Ortodoxă Română și Sfânta Mare Biserică Mamă a lui Hristos, al cărei fondator este ocrotitorul Catedralei Naționale a Preafericirii Voastre, Sfântul Apostol Andrei.

În acest context, dorim să ne exprimăm bucuria noastră sinceră a Smereniei noastre de colaborarea dintre Bisericile noastre vreme de zeci de ani, pentru rezolvarea problemelor mari, cele care au preocupat întreaga Ortodoxie. În plus, dorim să menționăm un exemplu de bună colaborare între Bisericile noastre, prezența luminoasă, precum și implicarea constructivă atât a Preafericirii Voastre, personal, cât și a Ierarhiei Bisericii Ortodoxe a României spre excelenta pregătire și organizare cu succes a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din anul 2016 din Creta. Drumul comun al Bisericilor noastre se confirmă astăzi, pentru încă o dată, în ceea ce privește gestionarea statutului bisericesc din Ucraina, despre care suntem siguri că Biserica Ortodoxă a României va avea o contribuție benefică, prin fapte și cuvinte, pentru păstrarea unității bisericești și pentru bunăstarea canonică a Bisericii Ortodoxe.

Spunând acestea, ne exprimăm cu recunoștință mulțumirile noastre față de Preafericirea Voastră și Vă urăm frățește cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului, a Anului Nou și a Botezului Domnului, pace de sus, sănătate și înțelepciune în înalta slujire a Preafericirii Voastre, pentru poporul român al lui Dumnezeu, rămânem cu adânc respect și dragoste în Domnul,

 

Al preacinstitei Voastre Preafericiri,

Iubit frate în Hristos,

 

† Bartolomeu

Patriarhul Constantinopolului

 

 

Titlul aparține redacției revistei „Vestitorul Ortodoxiei“

 

 

 

 

O mărturie a Patriarhiei Române și un simbol al libertății și al unității neamului românesc

Nr. 545-546// în / de

Scrisoare de mulțumire a Preafericitului Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, adresată Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, pentru bucuria de a fi participat la prăznuirea primului hram al Catedralei Naționale

 

Preafericirii Sale,
Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei,
Mitropolitul Ungrovlahiei și Arhiepiscopul Bucureștilor,
Iubit frate în Hristos și împreună slujitor al Smereniei noastre,
Sfântă salutare în Hristos Iisus.

 

Printre multe daruri pe care ni le-a oferit nouă Dumnezeul nostru, fără îndoială, cel mai mare dar a fost comuniunea noastră în Iisus Hristos pentru pregătirea și întrunirea Sfântului Sinod al Ortodoxiei în Creta, precum și recenta noastră coliturghisire patriarhală în ziua sărbătoririi Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, care a înființat Biserica Ortodoxă a României, în măreața, frumoasa și recent sfințita Catedrală Națională din centrul Bucureștilor.

Această Catedrală este o mărturie, un rod al inspirației, al îndrumărilor și al grijii mult preaiubitei și mult preacinstitei voastre Preafericiri și va rămâne pentru veșnicie o bijuterie a orașului București și a Patriarhiei Române, precum și un simbol vizibil al libertății și al unității neamului românesc.

În cele trei zile petrecute de Noi în România, la invitația Preafericirii Voastre, Noi și cinstita noastră delegație ne-am bucurat de frumusețea acestei Catedrale, ne-am împărtășit cu neprihănitul Trup și cu Sângele dătător de viață al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, am avut parte de cele mai frumoase momente în Reședința Patriarhală, am primit darurile dragostei Preafericirii Voastre pentru nevoile Patriarhiei Noastre, am avut parte de slujba de Te Deum, la sosire, în Catedrala Istorică, unde v-am dăruit epitrahilul și părticele din cinstitele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou Hozevitul, cel din România, precum și moaștele Sfinților Martiri din această mănăstire. De asemenea, am însoțit pe Preafericirea Voastră în Mitropolia Transilvaniei și în Arhiepiscopia Alba Iuliei, unde am fost întâmpinați de cinstiți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române și de către mulțime de preoți și credincioși prezenți la dezvelirea monumentului istoric construit pentru sărbătorirea a 100 de ani de unitate și libertate a poporului român, precum și la parada militară a Ministerului Apărării, în prezența Președintelui României.

Călduros, Vă mulțumim pentru toate acestea, dorim Preafericirii Voastre să aveți sănătate și putere de la Dumnezeu pentru continuarea și finalizarea lucrării Preafericirii Voastre și așteptând într-un ceas bun pe Preafericirea Voastră într-o vizită irenică, Vă dăm sărutare sfântă de la Preasfântul și de Viață Mormânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și rămânem,

Din cetatea Sfântă a Ierusalimului,

Al Preafericirii Voastre iubit frate întru Hristos Domnul,

 

† Teofil al III-lea

Patriarhul Ierusalimului

 

Titlul aparține redacției revstei „Vestitorul Ortodoxiei“

 

Catedrala Mântuirii Neamului – un simbol național care a traversat istoria

Nr. 545-546// în / de

Simbolurile naţionale, în general, rămân constante în timp, de multe ori pentru secole întregi. Acest adevăr se aplică și Catedralei Mântuirii Neamului. Istoria acestui proiect, cu o vechime de aproape 140 de ani, păstrează în sine actualitatea simbolului.

 

Construirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost închinată dintru început Eroilor Români, mai întâi celor care s-au jertfit în Războiul de Independență din anii 1877-1878.

După acest război, Mihai Eminescu și Ioan Slavici, privind întoarcerea trupelor dorobanților români din luptele de la Plevna, de la Vidin, de la Rahova și Smârdan, în urma cărora România își câștigase independența, și cunoscând numărul mare de soldați români morți în aceste lupte, au propus în paginile ziarului Timpul, cotidianul cu cel mai mare tiraj al vremii, construirea unei Catedrale Naționale, ca simbol al mântuirii, adică al eliberării neamului românesc de sub stăpânire străină.

Această idee, a edificării în București a unei Catedrale închinate cinstirii după cuviință a eroilor români, era argumentată de Eminescu și Slavici prin faptul că ea avea rădăcini adânci în istoria poporului român, unde domnitori și voievozi, ctitori de țară și de neam, ridicau drept mulțumire lui Dumnezeu altare și biserici, în care să fie înveșnicită peste veacuri cinstirea eroilor neamului.

Având în vedere originea și vechimea acestui proiect, noi toți trebuie să fim mândri de faptul că acest ideal național datează din timpuri străvechi, de când s-a câștigat independența țării și a început făurirea României moderne.

Referitor la puterea acestui simbol, a destinației consacrate a Catedralei, este relevant faptul că, deși de-a lungul timpului, proiectul a fost de multe ori amânat sau blocat, din varii motive, ideologice sau economice, așa cum au fost cele două Războaie Mondiale cu crizele lor economice care le-au urmat, instalarea regimului comunist ateu sau chiar tergiversările din anii ′90, totuși, acest simbol s-a păstrat în memoria colectivă a fiilor Bisericii.

Rămâne absolut remarcabilă fidelitatea cu care a fost păstrată menirea acestei Catedrale, aceea de a fi simbolul cel mai reprezentativ al cinstirii memoriei eroilor români. Odată născută această idee, ori de câte ori țara a trecut prin primejdii, prin războaie, iar fii ei au apărat-o, au eliberat-o sau chiar au întregit-o, așa cum s-a întâmplat în urmă cu o sută de ani, de fiecare dată s-a dorit din nou înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului, ca simbol spiritual național, mereu păstrându-se destinația sau menirea ei inițială, aceea de memorial al Eroilor Neamului.

Astfel, dacă în urma Războiului din 1877-1878, românii, mândri că au reușit să-și câștige independența după 400 de ani de stăpânire otomană, au dorit construirea Catedralei Mântuirii Neamului, ca recunoștință adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea sau eliberarea neamului românesc de asuprire străină, după Războiul pentru Întregirea Neamului Românesc (1916-1918) și, mai ales, după Unirea cea Mare din 1918, acest proiect, precum și numele de Catedrala Mântuirii Neamului a căpătat noi valențe, adăugând mulțu­mirea adusă lui Dumnezeu „pentru întregirea țării în hotarele sale firești”.

Chiar și după 45 de ani de comunism, proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului a prins din nou viață. Astfel, după Revoluția din ΄89, când românii s-au ridicat pentru apărarea libertății și a demnității lor grav încălcate, când pe străzile din orașele țării răsuna „Cu noi este Dumnezeu” și imnul „Deșteaptă-te, române”, punând la locul meritat credința și Biserica, disprețuite de comuniștii atei, proiectul-simbol al Catedralei Mântuirii Nea­mului a fost din nou adus în actualitate, ceea ce înseamnă că el exprimă încă idealurile poporului român, în ciuda tuturor opreliștilor și a tuturor campaniilor agresive de denigrare. O asemenea credință transcende istoria!

Această Catedrală simbol, ca un ideal sfânt transmis din generație în generație, se referă într-adevăr la trecut, la eroii care au murit pentru țară, dar are și o puternică actualitate și orientare spre viitor.

Trecutul glorios trebuie să ajute la schimbarea prezentului, care de multe ori este mediocru sau nevrednic, și trebuie să ne conducă spre un viitor mai bun, din care să nu lipsească Dumnezeu. În plus, despre eroi nu trebuie să vorbim la trecut. Eroii noștri nu sunt morți, sunt vii în comuniunea lor cu Dumnezeu, prin Hristos-Domnul pe Care L-au mărturisit, și sunt vii în amintirea noastră, prin rugăciune și pomenire, căci iubirea este mai tare decât moartea.

Catedrala Mântuirii Neamului reprezintă istoria poporului român scrisă de Eroii Neamului din timpuri și locuri diferite și cuprinde ea însăși o întreagă istorie, cu semnificații mereu îmbogățite.

 

Catedrala Națională, coroana recunoștinței și a demnității

Nr. 545-546// în / de

Când se construiește o biserică, se deschide o nouă poartă a cerului și pământul întâlnește iarăși veșnicia. Un proiect ctitoricesc vechi de peste 130 de ani a devenit acum realitate pe Dealul Arsenalului din București.

S-au construit multe biserici în perioada care a trecut de la proclamarea Independenței Statului Român, în 1877, dar timpul Catedralei Mântuirii Neamului, proiectată atunci, se împlinește în generația noastră. În anii aceia de sfârșit de secol XIX s-a finalizat Catedrala Mitropolitană de la Iași, simbol monumental al europenității Ortodoxiei românești. După Marea Unire, s-a înălțat la Alba Iulia Catedrala încoronării monarhului întregitor de țară. Moldova și Ardealul erau onorate în chip spiritual.

A venit acum rândul Capitalei tuturor românilor să încoroneze credința prin ridicarea unei biserici monumentale, simbol al unității și demnității creatoare de valori în plan spiritual, cultural, social și edilitar. Recunoștință înveșnicită pentru eroii neamului și pentru făuritorii Marii Uniri, Catedrala Națională este totodată o expresie în piatră, jertfelnicie și lumină de Înviere a sufletului unui popor statornic în iubirea sa față de Dumnezeu și demn de moștenirea înaintașilor.

Metropola țării cu cea mai numeroasă comunitate ­creștin-ortodoxă din Uniunea Europeană, cetatea Bucureștilor, își înalță acum fruntea în lumina Preasfintei Treimi, prin bucuria rugăciunii într-un locaș dedicat Înălțării Domnului și Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat. Românii din diasporă pot privi cu demnitate catedralele Occidentului, pentru că și ei au acum acasă propria catedrală. Reflexe din strălucirea de odinioară a măreței Haghia Sophia vor lumina ctitoria bucureșteană în comuniunea Ortodoxiei universale, în simfonie cu marile catedrale de la Moscova, Belgrad, Sofia sau Tirana și cu toate bisericile ortodoxe din lume.

Marile monumente ale lumii nu s-au ridicat întotdeauna din preaplinul prosperității materiale, ci s-au edificat pe iubirea față de Dumnezeu și responsabilitatea jertfelnică față de urmași. De aceea, fericim pe toți cei care sunt ctitori și binefăcători ai Catedralei Naționale din București: înalta conducere a Bisericii, demnitarii Statului român care au înțeles și sprijinit acest proiect cu valoare de simbol național, precum și pe creștinii din țară și din întreaga lume care susțin prin rugăciune și donații lucrările de construire. Dificultățile, piedicile întâmpinate i-au ajutat să cerceteze și să înțeleagă necesitatea participării lor la proiect. Și nu întâmplător, în ziua sfințirii noii Catedrale Patriarhale pomenim în calendar pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, fecioara care a împreunat sufe­rințele martirice cu virtuțile înțelep­ciunii și ale credinței.

Istoria îi va rezerva un loc aparte Întâistătătorului Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care s-a dăruit total realizării acestui ideal, expresie concretă a unității și demnității naționale.

După ani de efort susținut, duminica de 25 noiembrie 2018, ziua sfințirii Altarului Catedralei Naționale, va rămâne în istoria Bisericii și a poporului român ca o sărbătoare a ­împlinirii și recu­noștinței.

 

# Catedrala

Nr. 545-546// în / de

Suntem dinaintea unui ceas astral. În marea vieții românești, Biserica Ortodoxă Română își așterne, la An Centenar de Unire națională, în apele tulburi ale istoriei contemporane, Nava Amiral, Catedrala. Suntem dinaintea unei provocări la etica lumii urbanizate în care trăim, care și-a uitat satele și țăranii care și-au răstignit familiile și viitorul în țărâna unei țări. O lume obsedată de praful drumurilor modernizate ori de dezintegrarea propriilor familii pentru a se alinia cerințelor unor orizonturi utopice.

 

Catedrala e lecția reintegrării noastre în normal. Asemenea Crucii de pe Caraiman, construită din oțelul podurilor bombardate de dușman de pe toată Valea Prahovei, Catedrala reașază așchiile podurilor de oțel ale visurilor noastre naționale. Unitatea de caracter a oamenilor care alcătuiesc fundamentul de rezistență al Războiului celui Dintâi. Plânsul mamelor și mireselor, fraților celor mici ori surorilor cărora nu li s-au mai întors acasă sufletele: fiii, mirii, frații, soții… Scâncetul de foame al orfanilor ori geamătul de durere al rănitului, uneori de dincolo de pragul suportabilului. Strigătul de îmbărbătare al ofițerului ori murmurul de încurajare a muribundului de pe buzele preotului militar. Toate sunt în Catedrală. Ţin Catedrala și fac din ea edificiul reprezentativ al celor 100 de ani de Românie. Ca orice realizare românească, a stârnit răutăți și comentarii, inconștiente porniri de răutate, mediocre calcule și aberante interpretări. Când Altarul ei va primi ungerea Cerului, toate acestea vor fi deja în urmă, ca un balast de care orice plutire trebuie eliberată prin dragoste și reconstrucție de sens. Suntem dinaintea propriei puteri de înțelegere a națiunii noastre. O națiune disipată în instincte politice, cu o lectură grăbită și uitucă a lecțiilor de viață geopolitică prin care am trecut. Primii, în zorii sfințirii, care vor intra în Catedrală nu vor fi oamenii cei văzuți. Vor veni voievozii mărturisitori, de la Neagoe Basarab la Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu cu pruncii săi maturizați prin martiriu.

Vor veni călugării, cu Nicodim călcând pe apele Dunării, precum Stăpânul peste apele dintâi, cu maicile privegherii din pragul Tismanei ori Polovragilor, diacii și scriitorii cei din cronici. Vor intra în Catedrală boierii cei râvnitori în a face bine, care se pocăiau hrănind săracii ori ridicând locașuri Celui Care toate le iartă de sunt pocăite. Vor veni, dinspre Ardeal, culții ciobani ai transhumanței culturale, descălecătorii culturii în România care-și aștepta România Mare. Dintâi avrigeanul cu zâmbet de trigonometru ori, dacă vreți, inginerul cu teologia și pedagogia ascunsă în hematii, Gheorghe Lazăr. Spornicul călugăr duhovnicesc Gheorghe de la Cernica, de vatră din Săliștea, ce a cunoscut Academia Română prin oamenii săi. Se va arăta Dimitrie Eustatievici ori generațiile de îngeri culturali din Șcheii Brașovului ori Sibiu, Bistrița ori Năsăud, pilduitorii plămăditori de carte românească, Filip Moldoveanu și Diaconul Coresi, dintâi, apoi ceilalți, mulți. Luptătorii pentru demnitate din Maramureșul istoric, dulce grăitorii basarabeni ori strașnicii bucovineni – unde dintâi s-a arătat teologia românească, știință cu recunoaștere europeană. Vor fi cu noi. Din sobor nu vor lipsi ierarhii ctitori de cultură, Andrei Șaguna și Varlaam al Moldovei, ori cei care au apărat, cu propria libertate, libertățile de conștiință ale oamenilor, precum Calinic cel care-și odihnește râvna în ostrovul Cernicăi. Nici nu putem să-i spunem pe toți după nume, căci fiecărei cărămizi îi corespunde câte o generație.

Iar fiecărei arcade câte un batalion românesc ce-și trezește Învierea în zorii sfințirii, așteptând ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu. Vor fi toți. Soldat cu soldat, ofițer cu ofițer, voluntar cu voluntar. Nu doar cei din 1918, ci și cei de la luarea Griviței, ori cei care în câmpul de lângă reduta Rahovei cereau să moară decât să mai fie robi turcului. Nu, țăranul român nu va fi făcut școli de geopolitică și tactică militară, dar recunoștea cu ușurință dușmanii și minciuna ce-i măcinau țara. Din Cer, pe fusceiele de fir de borangic ale iubirii de neam, vor intra în Taina Sfințirii preoții cuminți și luminoși ai neamului, preotesele ca o candelă de lucire cerească, sat după sat, ni se vor așeza strămoșii. Simplu. Ca la Liturghie. Apoi, când noi înșine ne vom apropia de locaș, soboarele martirilor din temnițele comuniste vor fi în Catedrală. Semne ale rezistenței și demnității vor fi mai aproape de noi, dincolo de cuvinte, prin stâlpii de rezistență, parte făcuți din glăsuirea lor cu moartea de care nu s-au temut. Da. Vor rosti în șoaptă rugăciuni cei purtați în zeghe prin temnițe și în nevrednicele veșminte ale uitării pe străzile intereselor noastre ideologice. Vor fi aici și cei de care ne rușinăm. Și cei de care am uitat. Pentru că întreaga Catedrală este Ţara, cu noi toți, fiecare în parte, care suim coasta de lumină a nemuririi în Ortodoxie.

 

O seamă de înțelesuri

Nr. 545-546// în / de

Catedrala Mântuirii Neamului trebuie receptată în două chei interpretative. Una, ima­nent istorică: la un veac de la formarea României Mari, dorul regelui Ferdinand, suspendat printre vremuri vrăjmașe, capătă corp. Catedrala Reîntregirii, unde suveranul Unirii depline s-a reîncoronat, se mută dinspre transilvana Alba Iulia în capitala țării, la București.

Elitele și poporul au visat o mare biserică, unde lauda lui Dumnezeu răsună și întru comemorarea eroilor noștri. Dorința aceasta s-a transmis de la o generație la alta, până când am primit, cu ajutorul lui Dumnezeu, răgazul și resursele concretizării sale.

Cealaltă cheie de lectură e una spirituală. Ea trimite gândul spre mai multe direcții impalpabile, dar esențiale. Mai întâi, spre arhetipul solomonic al Templului ierusalimitean: loc al slavei divine, al convergenței dintre cer și pământ, sediu al elecțiunii și capăt al Exodului recurent, la încheierea exilului babilonic, reprezentat, la noi, de dictatura comunistă. Știm prea bine că Hristos-Mesia rescrie Legământul divino-uman prin Trupul său eclesial, universal și sfințitor, adică în Biserica Sa, al cărei Cap este. Ne amintim totodată că acest trup mistic e policentric (de unde și principiul sinodal, constitutiv pentru Ortodoxie), cu urmarea că Sfânta Euharistie săvârșită într-un umil schit montan e la fel de real-prezentă și lucrătoare ca și aceea care va fi celebrată în Altarul catedralei majore, sfințită astăzi, 25 noiembrie 2018. Pricepem de asemenea, la fel de pertinent, că fiecare națiune e o parte a Bisericii sobornicești, într-o creștinătate pelerină spre veacul eshatologic. Așadar, nu trebuie să privim noua catedrală cu aroganță filetistă, ci într-un duh irenic, dedicat întregii creștinătăți drept mărturisitoare.

În al doilea rând, iată că am izbutit să ducem la capăt un proiect monumental, dezlegându-ne de complexul Meșterului Manole (baladă populară a „începutului continuu”). Toate au sosit mai târziu în istoria noastră, captivă la răscrucea unor imperii nesătule. Și Renașterea, și procesul de construcție națională, și emanciparea suverană a statului independent modern. Vor fi fost vicisitudini obiective, va fi fost și nevrednicie, căci nu degeaba ne îndeamnă spre „deșteptare” cuvintele imnului național. Dacă lumea occidentală și-a învechit catedralele (sub o patină aproape muzeală), cea pe care o trimitem azi, ca pe o navă-amiral, pe marea tulburată a istoriei, transmite o nădejde proaspătă către toți cei cu care ne-am însoțit, pentru a ne apăra laolaltă civilizația și valorile de căpătâi. Ar fi fost păcat ca barceloneza Sagrada Familia să simbolizeze, prin mereu amânata ei finalizare, elanul frânt al filonului creștin, din care culturile continentului nostru n-au încetat să-și hrănească solidaritatea și libertatea creatoare. În inima singurei Biserici Ortodoxe de limbă romanică, noua catedrală va sublinia ecumenicitatea intensivă a unui Bizanț european.

De acord: în „buna” tradiție a „nihilismului valah” (deopotrivă deplâns și ilustrat de Cioran) nu puține coruri de cârcotași au contestat proiectul acum materializat prin râvna Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, sus­ținută de jertfa clerului, donații generoase și priceperea meș­terilor, forfotind pe șantier. Minți subțiri s-au grăbit să fantasmeze asupra unor estetici alternative. Spirite fariseic locuite de „smerenie” minimalistă ne-au negat dreptul la măreția emblematică a edificiului: oameni care acuză Biserica de „înapoierile” noastre n-au văzut vreo contradicție în lupta cu o construcție menită să le infirme. Și, dacă e să fim până la capăt lucizi, se cuvine să recunoaștem, oricât de amar, că sărbătoarea Centenarului ne surprinde în plină discordie profană, departe de unitatea pe care o proclamăm, prea des, ca pe un dar subînțeles.

Chiar dacă Uniunea Europeană, din care facem parte liberi și cu folos, implică estomparea naționalismului (dar nu și a patriotismului responsabil), mă bucur că noua catedrală repune în centrul vieții spirituale, ca fapt public eminent, nevoia de a reafirma coeziunea românească. Nu se cuvine să ne complacem în triumfalism provincial și nici în demagogie infatuat-etnocentrică. Noi și copiii, urmați de nepoții noștri, avem încă un secol de construcție în față: un secol (și, cu voia Domnului, cât mai multe altele) în care clopotele acestei Biserici-mamă vor răsuna în destule ceasuri de bucurie, așa cum vor ști, poate, să cernească solemn clipele de restriște. O națiune nu e un dat definitiv, ci un proces laborios, care atârnă simultan de Pronie și de opțiunile, pe cât posibil mai inteligente, ale membrilor săi. Pentru continuitatea noastră firească și mai bine întocmită, slavă întru Cei de sus, lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!