Noul Ambasador al Palestinei la Bucureşti, în vizită de prezentare la Patriarhul României

Nr. 499-500// în / de

Luni, 5 ianuarie 2015, la Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit în vizită de prezentare pe Excelenţa Sa, Domnul Fuad Kokaly, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Palestinei în România, însoţit de Preasfinţitul Părinte Qais Sadiq, Episcop de Erzurum (Patriarhia Antiohiei).

Domnul ambasador Fuad Kokaly a mulţumit pentru primire şi a prezentat diferite aspecte ale situaţiei dificile din Orientul Mijlociu cauzate de conflictele existente în cadrul unor ţări din regiune, conflicte ce creează mari probleme în rândul popoarelor din această zonă, inclusiv în rândul poporului palestinian şi, în special, în rândul creştinilor.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi-a exprimat speranţa că, prin rugăciune către Dumnezeu Cel Atotputernic, prin eforturile factorilor responsabili din regiune şi cu sprijin internaţional se vor identifica soluţii pentru o pace durabilă, care va contribui la buna convieţuire a tuturor celor care trăiesc în această zonă.

În cadrul întrevederii, Preafericirea Sa a subliniat importanţa acordată de Patriarhia Română şi Palestina Căminului românesc pentru pelerini de la Ierihon destinat primirii pelerinilor români care vizitează anual Locurile Sfinte, prin intermediul Agenţiei de Pelerinaj BASILICA Travel a Patriarhiei Române. De asemenea, în contextul solicitării domnului ambasador Fuad Kokaly, s-a analizat şi posibilitatea ca, pe viitor, studenţi ortodocşi palestinieni să poată studia la facultăţile de teologie ortodoxă din România, pentru a contribui la o mai bună cooperare între cele două popoare.

La finalul întrevederii, domnul ambasador Fuad Kokaly şi-a exprimat dorinţa ca în cadrul unei viitoare vizite oficiale a Patriarhului României la Locurile Sfinte să fie incluse în program şi întâlniri cu oficialităţi palestiniene la cel mai înalt nivel.

 

 

Ambasadorul Greciei la Bucureşti în vizită la Patriarhia Română

Nr. 499-500// în / de

În ziua de 21 ianuarie 2015, la Reşedinţa Patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a primit vizita Excelenţei Sale, Domnul Grigorios Vassiloconstandakis, Ambasadorul Greciei în România.

Excelenţa Sa a mulţumit pentru primire şi a solicitat binecuvântarea Patriarhului României la începutul unui nou an, 2015. În continuare, domnul ambasador a menţionat eforturile autorităţilor elene pentru depăşirea crizei economice prelungite şi a subliniat activitatea social-filantropică a Bisericii Greciei în ajutorarea familiilor sărace din Grecia, în această perioadă dificilă.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a reliefat relaţiile tradiţionale de frăţietate dintre cele două Biserici Ortodoxe surori şi a apreciat modul în care Biserica Greciei, sub îndrumarea înţeleaptă a Preafericitului Părinte Arhiepiscop Ieronim al Atenei şi al Întregii Elade, susţine speranţa şi cultivă solidaritatea în societatea elenă pentru depăşirea efectelor crizei economice.

Patriarhul României a subliniat creşterea an de an a numărului de pelerini români la locurile sfinte din Grecia şi a menţionat intenţia Agenţiei de Pelerinaj BASILICA TRAVEL a Patriarhiei Române de a intensifica organizarea de pelerinaje la hramurile unor mănăstiri importante din Grecia (Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Ierarh Nectarie, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Efrem cel Nou etc.).

Domnul ambasador a exprimat dorinţa de a vizita mănăstiri şi biserici reprezentative din România, precum şi disponibilitatea de a susţine programele de pelerinaje ale Patriarhiei Române în Grecia.

Ambasadorul Iordaniei în vizită de prezentare la Patriarhia Română

Nr. 499-500// în / de

În ziua de 28 ianuarie 2015, la Reşedinţa Patriarhală, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit în vizită de prezentare pe Excelenţa Sa, Domnul Saker Malkawi, Ambasadorul Regatului Haşemit al Iordaniei la Bucureşti.

Domnul ambasador a mulţumit pentru primire şi a apreciat rolul important pe care cultele religioase îl au în promovarea dialogului interreligios şi al păcii în societate pentru evitarea neînţelegerilor dintre popoare de culturi şi religii diferite. În acest sens, oaspetele iordanian a evidenţiat climatul de bună înţelegere şi respect reciproc între cultele religioase din România.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a felicitat şi i-a urat succes domnului ambasador la începutul misiunii diplomatice în România. Patriarhul României a exprimat speranţa continuării colaborării rodnice pentru o mai bună cunoaştere reciprocă între cele două popoare prin schimburi culturale şi intensificarea organizării de pelerinaje de către Patriarhia Română la obiective religioase din Iordania.

Excelenţa Sa, Domnul Saker Malkawi, a apreciat această iniţiativă şi a exprimat intenţia sprijinirii pelerinajelor Patriarhiei Române în Iordania. Totodată, domnul ambasador a reiterat invitaţia autorităţilor iordaniene adresată Patriarhului României de a vizita Locurile Sfinte din această ţară.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulţumit pentru invitaţie şi a precizat că la momentul potrivit vor fi stabilite coordonatele unei vizite a Patriarhului României la Locurile Sfinte din Orientul Mijlociu, inclusiv din Iordania.

100 de ani de la naşterea Patriarhului Teoctist

Nr. 499-500// în / de

Sâmbătă, 7 februarie, s-au împlinit 100 de ani de la naşterea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. Cu acest prilej, la Catedrala Patriarhală, a fost pomenit cel de-al cincilea Patriarh al României. Slujba Parastasului a fost săvârşită de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Preasfinţia Sa a arătat, în cuvântul ţinut, câteva repere din viaţa Patriarhului Teoctist.

De asemenea, la Reşedinţa Patriarhală, în cadrul întâlnirii aniversare a Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române cu ostenitorii Publicaţiilor LUMINA, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evocat chipul luminos şi plin de bunătate al predecesorului său în cuvântul „Lumină peste timp“.

 

Lumină peste timp

Nr. 499-500// în / de

La împlinirea a 100 de ani de la naşterea vrednicului de pomenire Patriarhul Teoctist (1915-2015) reînnoim un cuvânt de omagiere a memoriei acestui vrednic Arhipăstor al Ortodoxiei româneşti, fiind încă vii în inimile noastre dragostea sa neţărmurită pentru Biserică şi popor, chipul său luminos şi bunătatea sa sufletească. Lucrarea sa pastorală, misionară, duhovnicească, culturală şi socială pentru binele Bisericii Ortodoxe Române reprezintă pentru noi, cei de astăzi, ierarhi, cler şi credincioşi, un prilej de a înţelege mai duhovniceşte istoria recentă a Bisericii noastre, care a avut de înfruntat multe încercări şi umiliri, dar a cunoscut şi puterea ajutorului primit de la Dumnezeu spre a birui aceste încercări.

Ne reamintim acum cu emoţie de „Betleemul“ Patriarhului Teoctist, satul Tocileni din ţinutul Botoşanilor, din frumoasa Moldovă, unde a văzut lumina zilei la 7 februarie 1915 şi de Mănăstirea Vorona, unde a devenit frate de mănăstire la vârsta de 14 ani şi i-au fost încredinţate primele rosturi în Biserică. De acolo, din Moldova Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, până la demnitatea de Patriarh, fericitului întru adormire Patriarhului Teoctist i s-au adăugat anii şi vredniciile slujind lui Hristos şi Bisericii Sale, timp de 57 de ani, numai în demnitatea arhierească, iar ca slujitor al Sfântului Altar (ierodiacon, ieromonah, arhiereu), 70 de ani în total.

Părintele Patriarh Teoctist a răspândit în jurul său lumină din lumina lui Hristos, pentru că a fost un ierarh evlavios şi harnic. A păstorit în vreme de oprelişti comuniste, dar şi de libertate agitată, totdeauna într-un context misionar care a cerut multă veghe şi jertfelnicie, multă înţelepciune şi luptă duhovnicească. De aceea, experienţa rugăciunii i-a fost izvor de putere spirituală, de curaj şi înţelepciune, de bunătate şi iertare, de dialog şi cooperare atât în vreme de necaz şi suferinţă, cât şi în timp de noi speranţe şi multiple împliniri.

Statornicia sa în credinţă ca tărie sufletească l-a ajutat să slujească Biserica în vremuri grele, urmând pilda Sfântului Apostol Pavel: „în multă răbdare, în necazuri, în nevoie, în strâmtorări, (…) în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste“ (cf. 2 Corinteni 6, 4-6).

În contextul ostil Bisericii din vremea regimului comunist, Părintele Patriarh Teoctist a fost un arhiereu harnic şi înţelept care a lucrat pentru păstrarea credinţei şi a valorilor culturale româneşti inspirate de ea.

După anul 1990, Părintele Patriarh Teoctist a folosit libertatea pentru a urma tradiţiei româneşti privind prezenţa activă a Bisericii în societate. A răspândit lumină şi speranţă prin multele biserici construite din temelie, prin multe canonizări de sfinţi români, prin reintroducerea religiei în şcolile publice, prin reintegrarea învăţământului teologic în reţeaua de stat, prin reactivarea asistenţei religioase a preoţilor de caritate în unităţile militare, în spitale şi în penitenciare, prin înfiinţarea multor centre social-filantropice pentru persoanele defavorizate, precum şi prin înfiinţarea de cabinete ori centre social-medicale.

A adus bucurie multor români prin eparhiile reactivate sau nou-înfiinţate în ţară şi în afara hotarelor actuale ale României. A cultivat comuniunea prin relaţii frăţeşti pline de lumină şi de căldură cu toate celelalte Biserici Ortodoxe surori, dar şi prin grija părintească pentru fraţii noştri români de pretutindeni.

Din sufletul său bun şi paşnic a izvorât adesea îndemnul spre dialog şi cooperare cu alte Biserici creştine, fiind înţelept păstrător al tradiţiei irenice a Ortodoxiei româneşti, care a evitat atât izolarea de alţi creştini, cât şi dizolvarea identităţii proprii în întâlnirea sau coexistenţa cu aceştia.

Binecuvântata moştenire pe care ne-a lăsat-o Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist trebuie păstrată şi cultivată în continuare cu înţelepciune şi responsabilitate.

Chiar la vârsta sa venerabilă, Părintele Patriarh Teoctist arăta o uimitoare tinereţe şi o dinamică viguroasă în receptarea şi promovarea noilor şanse pastorale şi misionare ale Bisericii în societatea românească de azi. În acelaşi timp, era conştient că totdeauna mai sunt unele probleme de rezolvat potrivit cu nevoile concrete ale Bisericii. Să ne gândim doar la dorinţa sa ar­ză­toare de a vedea construită Ca­te­drala Mântuirii Neamului! În acest sens, am păstrat locaţia alea­să de Preafericirea Sa pentru construirea Catedralei Mân­tu­irii Neamului, apoi, în anul 2010, am organizat concursul pen­tru proiectul construirii Ca­te­dralei Mântuirii Neamului pe amplasamentul
respectiv. Lu­cră­rile au început în anul 2010, iar astăzi catedrala creşte deja în înălţime de la o lună la alta, în stil arhitectural românesc, aceasta fiind şi dorinţa sa.

Prin tot ceea ce ne-a lăsat ca moştenire spirituală a perso­nalităţii şi activităţii sale bise­ri­ceşti şi româneşti, Părintele Pa­tri­arh Teoctist rămâne în me­mo­ria noastră ca fiind un om evlavios şi înţelept, un păstor har­nic şi răbdător, precum şi un mare iubitor de Biserică şi popor.

Întrucât simţim astăzi că, prin lumina vieţii şi a faptelor sale pilduitoare, vrednicul de po­menire Părintele nostru Pa­tri­arh Teoctist este tainic prezent în Biserica noastră ca o lumină peste timp, ca o călăuză spiritu­a­lă, ne rugăm lui Hristos Dom­nul, Arhiereul Veşnic, să aşeze sufletul lui în locaşurile sfinţilor Săi slujitori, în bucuria îngeri­lor, în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Patriarhul Teoctist, comemorat la Academia Română

Nr. 499-500// în / de

La Biblioteca Academiei Române a avut loc joi, 12 februarie 2015, o sesiune specială dedicată comemorării Patriarhului Teoctist al României.

Sesiunea festivă, care s-a desfăşurat în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române, a fost moderată de academicianul Eugen Simion, preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, care a vorbit în deschidere despre legătura strânsă pe care Patriarhul Teoctist a avut-o cu Academia Română, al cărei membru de onoare a fost. „Ne-am gândit să nu treacă neobservat un moment din biografia unui om pe care l-am cunoscut, şi anume Patriarhul Teoctist al României. Ar fi împlinit, şi nu ar fi fost imposibil, 100 de ani pe 7 februarie 2015, şi evident l-am fi sărbătorit în prezenţa lui. Aşa, ne amintim de el cu bucurie“, a spus Eugen Simion.

În continuare, Preasfinţitul Timotei Prahoveanul a citit cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, intitulat „Lumină peste timp“, cuvânt dedicat împlinirii a 100 de ani de la naşterea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist.

Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit romano-catolic de Bucureşti, a evocat prima sa întâlnire cu Patriarhul Teoctist, din anul 1977 de la Iaşi. „Ne-a arătat dragostea sa frăţească, primitoare şi sinceră. Primirea pe care ne-a făcut-o
atunci, timpul pe care ni l-a dat cu vădită bucurie mi-au rămas pentru totdeauna întipărite în mintea şi inima mea. Era de o fineţe şi de o eleganţă aparte în gesturile sale de primire, precum şi de o anume nobleţe moştenită din tradiţia şi aerul familiei care l-a născut şi crescut în frumoasa Moldovă“, a spus IPS Ioan Robu. În continuare, Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a spus că, pentru cei care l-au cunoscut, Patriarhul Teoctist rămâne o „icoană vie“. „Patriarhul Teoctist este o legendă. A fost inconfundabil în modul său de a se manifesta, în modul său de a-i întâmpina pe oameni… Întotdeauna cuvântul său avea un miez, avea un tâlc, pentru că mereu a căutat să se perfecţioneze, să-şi învingă slăbiciunile proprii“, a spus Înaltpreasfinţia Sa.

Academicianul Dan Berindei a spus că personalitatea Patriarhului Teoctist nu va fi uitată decât peste sute de ani, pentru că a îmbinat dragostea de Dumnezeu şi de Biserică cu dragostea de patrie şi de neam: „Avea o însuşire fundamentală: acest ataşament faţă de valorile poporului său, ale ţării, încât se confunda cu România prin însăşi purtarea sa şi graiul său“.

Secretarul de stat Victor Opaschi, de la Secretariatul de Stat pentru Culte, a vorbit despre latura părintească a Patriarhului Teoctist. „Este greu să fii obiectiv când cunoşti timp de mulţi ani un om şi când relaţiile instituţionale se transformă încet, încet în relaţii personale. Relaţia noastră a fost extrem de vie, încărcată de sinceritate, încât a atins zona confidenţelor“, a spus secretarul de stat.

Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici a vorbit despre devotamentul pe care Patriarhul Teoctist îl avea faţă de prietenii săi, amintind că îl suna pentru a se întâlni şi discuta, şi a ţinut de câteva ori să participe la momente importante din viaţa academicianului sau să îl sprijine în momente grele.

Personalitatea celui de-al cincilea Patriarh al României a fost elogiată în cadrul acestei sesiuni festive şi de alţi academicieni, oameni de cultură, personalităţi publice, profesori. Evenimentul a fost organizat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Biblioteca Academiei Române, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni.

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină

Nr. 499-500// în / de

În a treia săptămână a lunii ianua-rie a fiecărui an (19-26 ianuarie în 2015), Bisericile creştine din întreaga lume organizează seri de rugăciune pentru unitatea creştină. Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină din anul 2015 a fost inspirată din textul scripturistic „Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: «Dă-Mi să beau»” (Evanghelia după Ioan, capitolul 4, versetul 7). În Bucureşti, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină (19-26 ianuarie 2015) a debutat luni, 19 ianuarie, la Catedrala Patriarhală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, prin slujba Vecerniei desfăşurată în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a reprezentanţilor cultelor creştine din Capitală. Slujba a fost săvârşită de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurat de un sobor de slujitori ai Catedralei Patriarhale.

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor s-a desfăşurat după următorul program: marţi, 20 ianuarie, ora 17:00, la Biserica Reformată Calvineum din strada Luterană 13 bis; miercuri, 21 ianuarie 2015, ora 17:00, la Catedrala Episcopală Greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare“ din strada Polonă 50; joi, 22 ianuarie 2015, ora 17:00, la Catedrala Episcopală Evanghelică Luterană din strada Luterană 1; vineri, 23 ianuarie 2015, ora 17:00, la Catedrala Episcopală Armeană „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din bulevardul Carol I 43; sâmbătă, 24 ianuarie 2015, ora 17:00, la Biserica Luterană din strada Badea Cârţan 10; duminică, 25 ianuarie 2015, fiecare Biserică a făcut rugăciuni pentru unitatea creştină în cadrul slujbelor duminicale; luni, 26 ianuarie 2015, ora 17:00, la Catedrala Romano-catolică „Sfântul Iosif“ din strada General Berthelot 17.

 

Unirea Principatelor Române sărbătorită la Patriarhia Română

Nr. 499-500// în / de

Sâmbătă, 24 ianuarie, s-au împlinit 156 de ani de la Unirea Principatelor Române. La Catedrala Patriarhală a fost oficiată o slujbă de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru împlinirea acestui act măreţ din istoria poporului român, la înfăptuirea căruia Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie semnificativă. Patriarhia Română şi Academia Română au organizat sesiunea de comunicări ştiinţifice „Consecinţele benefice ale Unirii Principatelor Române“, în Sala Sfântului Sinod din Reşedinţa Patriarhală, moderată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi de acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române.

În cadrul Sfintei Liturghii, oficiată la Catedrala Patriarhală, au fost pomeniţi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti şi Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, precum şi ceilalţi făuritori ai Unirii Principatelor Române.

Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat, la finalul slujbei de Te Deum oficiată de Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, importanţa zilei de 24 ianuarie. „Această zi sfântă solemnă pentru unitatea poporului român este deosebit de semnificativă şi trebuie să spunem, cum am mai precizat de mai multe ori, că Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, care s-a realizat la Bucureşti, când acelaşi domnitor din Moldova a devenit şi domnitor al Ţării Româneşti, nu este Unirea mică, ea este «unirea de bază» şi cea de la Alba Iulia din 1918 este «unirea de vârf», de aceea se numeşte Marea Unire. Dar aceasta este unirea de bază, pentru că aceasta a permis crearea în 1862 a statului unitar modern numit România. Deci, Principatele Unite din 1862 s-au numit România. Astfel, unirea aceasta de bază, baza statului modern România, este astăzi aniversată în toată ţara ca sărbătoare naţională“, a explicat Preafericirea Sa. La finalul slujbei, Patriarhul României, membri ai Academiei Române, consilieri patriarhali şi preoţi ai Arhiepiscopiei Bucureştilor au mers la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, amplasată pe Dealul Mitropoliei, unde au depus coroane de flori.

În sala Sfântului Sinod, s-a desfăşurat Sesiunea de comunicări ştiinţifice intitulată „Consecinţele benefice ale Unirii Principatelor Române“. Cuvântul de deschidere i-a aparţinut Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, membru de onoare al Academiei Române. „Unirea Principatelor s-a realizat pe Dealul Mitropoliei, într-o clădire care a aparţinut Mitropoliei, deoarece Mitropolitul Ţării Româneşti era preşedintele Adunării Deputaţilor, adunare care atunci, în 24 ianuarie, a fost mai amplă şi s-a numit Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Este de remarcat faptul că, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti în unanimitate. O contribuţie deosebită în acest sens a avut Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, care a cerut membrilor Adunării Elective să depună jurământul pe Evanghelie şi cruce în faţa icoanei Sfintei Treimi. Aveau de atunci ideea că cele trei provincii româneşti trebuie să fie unite ca şi Sfintele Persoane ale Sfintei Treimi. De aceea, hramul «Sfânta Treime» a fost dat marilor catedrale, mai ales acelora din Transilvania (Sibiu, Blaj, Alba-Iulia şi Arad). Sfânta Treime a fost din punct de vedere liturgic modelul inspirator pentru unitatea naţională“, a explicat Preafericirea Sa.

Au luat cuvântul în continuare acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal şi secretarul Sfântului Sinod.

La final, au urmat intervenţii ale participanţilor pe marginea comunicărilor prezentate, iar actorul Dorel Vişan a rostit poezia „Mortua est!“ a poetului naţional Mihai Eminescu. Membrii Academiei Române au vizitat Muzeul Patriarhilor României şi Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Reşedinţa Patriarhală.

Poetul Mihai Eminescu comemorat la Academia Română

Nr. 499-500// în / de

În Aula Mare a Academiei Române a avut loc joi, 15 ianuarie, o sesiune solemnă dedicată Zilei Culturii Naţionale şi poetului Mihai Eminescu, de la a cărui naştere s-au împlinit 165 de ani. Evenimentul a fost organizat de Academia Română şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă.

Sesiunea comemorativă a fost deschisă de acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, care a prezentat rolul înaltului for de cultură şi educaţie românească în păstrarea şi cultivarea valorilor perene naţionale. „Fidelă obiectivelor pentru care a fost creată acum aproape 150 de ani, Academia Română a fost şi continuă să fie garantul menţinerii şi promovării culturii naţionale şi al afirmării ei depline“, a spus academicianul. Preşedintele Academiei Române a amintit că Eminescu a fost valorificat şi prezentat foarte bine de către academicienii din trecut şi din prezent, iar Academia este păstrătoarea, de la 1912, a preţioaselor manuscrise eminesciene pe care le oferă publicului românesc în volume şi colecţii
prestigioase. Ionel-Valentin Vlad a mai spus că ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu, aleasă şi ca Zi a Culturii Naţionale, trebuie să devină o mare sărbătoare a românilor şi a celor care iubesc România.

În continuare, consilierul prezidenţial Sergiu Nistor a prezentat mesajul preşedintelui României, Klaus Iohannis. „Este datoria mea ca, dat fiind scurtul răstimp de la învestirea mea în cea mai mare demnitate în stat, să folosesc acest prilej şi acest loc pentru a exprima întreaga mea apreciere, respect şi gratitudine celor care prin creaţia lor, zi de zi, şi uneori mai degrabă zi şi noapte, adaugă la patrimoniul creativ şi la identitatea culturală a României“, a transmis preşedintele României.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, membru de onoare al Academiei Române, a rostit cuvântul intitulat „Credinţă şi cultură în istoria poporului român“. După ce a făcut o amplă prezentare a conţinutului conceptului de cultură în accepţiune contemporană, Preafericirea Sa a arătat că în jurul cultului creştin s-a dezvoltat cultura noastră naţională.

Prezent la sesiunea comemorativă, prim-ministrul României, Victor Ponta, a vorbit despre necesitatea încheierii unui acord politic şi în ceea ce priveşte cultura românească şi a făcut o invitaţie Academiei Române să dezvolte un astfel de proiect de durată medie şi lungă.

În continuare, academicianul Eugen Simion, preşedintele Secţiei de filologie şi literatură a Academiei Române, a vorbit despre necesitatea sprijinirii culturii române de către instituţiile statului român. Academicianul şi-a exprimat temerea că, în contextul globalizării şi al dezvoltării unei conştiinţe transnaţionale prin internet şi mijloacele de comunicare moderne, limbile care nu se bucură de circulaţie internaţională, cum este şi limba română, culturile medii, între care se regăseşte şi cultura noastră naţională, sunt ameninţate cu dispariţia.

În continuare, ministrul culturii, Ioan Vulpescu, a spus că Eminescu este nu numai o personalitate românească, ci a devenit un mare gânditor european, un om care cunoştea foarte bine timpul său şi este şi un reper pentru vremurile noastre. De asemenea, ministrul a spus că ideea de stat naţional şi cultură naţională nu trebuie privită cu suspiciune de cei care susţin proiectele europene şi supranaţionale.

La eveniment au mai luat cuvântul şi academicienii Dan Berindei, Răzvan Theodorescu, Ioan-Aurel Pop, Marius Sala, Solomon Marcus, Mihai Cimpoi. La final, actorul Dorel Vişan a prezentat un moment poetic inspirat din lirica eminesciană. La comemorarea lui Mihai Eminescu au mai participat: fostul preşedinte al României Emil Constantinescu, IPS Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit romano-catolic de Bucureşti, membru de onoare al Academiei Române, Sorin Matei Cîmpeanu, ministrul educaţiei şi cercetării ştiinţifice, reprezentanţi ai instituţiilor statului, oameni de cultură, profesori, studenţi şi elevi. Tot ieri, în Sala „Theodor Pallady“ a Bibliotecii Academiei Române, a fost vernisată expoziţia „Mihai Eminescu – expresie integrală a sufletului românesc“ şi a fost lansat volumul „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor“.

 

Credinţă şi cultură în istoria poporului român

Nr. 499-500// în / de

Cuvânt rostit în cadrul Adunării Generale a Academiei Române, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, ziua de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu, joi, 15 ianuarie 2015

Aniversarea Zilei Culturii Naţionale, ziua de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu, care şi-a iubit deopotrivă ţara, cultura şi credinţa strămoşească, ne îndeamnă la o reflecţie asupra sensurilor profunde privind credinţa şi cultura în viaţa poporului român.

Distincte, dar nedespărţite, credinţa şi cultura la români s-au aflat într-o relaţie de comuniune, din care au rezultat mari valori ale spiritualităţii româneşti.

Enciclopedia Concisă Britanica defineşte cultura ca fiind „ansamblul cunoştinţelor, credinţelor şi comportamentelor umane ce reprezintă atât rezultatul, cât şi o componentă a capacităţii umane de a studia şi de a transmite cunoştinţele către generaţiile următoare. Astfel, cultura constă în limbă, idei, credinţe, obiceiuri, tabuuri, coduri, instituţii, instrumente, tehnologii, lucrări de artă, ritualuri, ceremonii şi simboluri. A jucat un rol crucial în evoluţia umană, oferind fiinţelor umane posibilitatea de a adapta mediul la propriile scopuri, mai degrabă decât să depindă exclusiv de selecţia naturală. Fiecare societate umană are propria cultură sau propriul sistem socio-cultural. Diferenţele dintre culturi sunt atribuite unor factori precum: habitate fizice şi resurse diferite; sfera posibilităţilor inerente în domenii cum ar fi limba, ritualul şi organizarea socială; fenomenele istorice cum ar fi dezvoltarea legăturilor cu alte culturi. Atitudinile, valorile, idealurile şi credinţele individuale sunt în mare măsură influenţate de cultura (sau culturile) în care trăieşte persoana. Schimbarea culturală are loc ca rezultat al schimbărilor ecologice, socio-economice, politice, religioase şi al altor schimbări fundamentale care afectează o societate“ (Enciclopedia Concisă Britanica, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 614).

Din acest citat mai extins se vede că religia sau credinţele religioase şi simbolurile, ceremoniile şi ritualurile inspirate de ele sunt parte integrantă din cultura poporului.

Relaţia dintre religia creştină şi cultură este subliniată mai direct într-un Dicţionar enciclopedic de etică creştină, apărut la Paris în anul 2013, din care cităm un scurt pasaj:

„Religia a ocupat întotdeauna un loc special în analiza culturală. Practica religioasă este strâns legată de ansamblul sferei culturale şi contribuie, prin creaţii artistice, literare şi arhitecturale care îmbogăţesc cultura unei întregi societăţi, chiar şi în ochii acelor persoane care nu aderă la o tradiţie religioasă. Bogăţia simbolică a creştinismului a făcut posibil un vocabular şi stiluri pe care nu putem să le ignorăm dacă vrem să înţelegem formele şi conţinutul moştenirii culturale“ (Dictionnaire encyclopédique d´éthique chrétienne, Les Éditions du Cerf, Paris, 2013, p. 529).

Din punct de vedere teologic, religia sau credinţa religioasă este relaţia directă şi cultivată a omului cu Dumnezeu – Creatorul lumii, iar cultura este modul în care omul (persoane şi popoare) înţelege şi foloseşte lumea creată de Dumnezeu; cultura este totalitatea relaţiilor cultivate de om în contactul său cu existenţa înconjurătoare: de la modul în care omul cultivă pământul şi studiază stelele până la felul în care cultivă prietenia şi poezia.

Prin cultură, omul exprimă atât modul său de viaţă în lumea aceasta, cât şi crezul şi înţelegerea pe care el le are despre viaţă şi despre rolul său în lume. În starea ei originară şi normală, aşa cum este ea voită de Creator, întreaga existenţă activă a omului este într-un fel cultică, religioasă, întrucât ea se desfăşoară în prezenţa şi în creaţia lui Dumnezeu. Omul, ca fiinţă pământească inteligentă, liberă şi iubitoare, a fost creat „după chipul lui Dum­nezeu“ (cf. Facere 1, 26) ca să reprezinte şi să preamărească pe pământ pe Dumnezeu-Creatorul, prin ceea ce el este şi face în lumea aceasta. Însă păcatul, ca slăbire sau rupere a legăturii vii a omului cu Dumnezeu-Creatorul său, determină pe om să nu mai perceapă suficient prezenţa spirituală a Creatorului în creaţie, în lumea creată de El. În această situaţie, lumea oamenilor, ca mediu natural şi societate, nu mai este pentru om şi o lume a lui Dumnezeu-Creatorul universului, iar cultura pierde în conştiinţa omului secularizat dimensiunea sa cultică de recunoaştere şi apreciere a darurilor creatoare pe care Dumnezeu-Creatorul le-a sădit în oamenii creaţi după chipul Lui, ca prin ele să poată fi cultivată comuniunea de viaţă şi iubire cu Dumnezeu şi întreolaltă.

O analiză teologică şi spirituală a istoriei umanităţii arată că atunci când slăbeşte credinţa oamenilor în Dumnezeu-Creatorul, cultura lor se umple de idoli sau dumnezei falşi, care sunt adesea proiecţii ale patimilor egoiste colective. Însă credinţa adevărată, ca relaţie a omului cu Dumnezeu-Creatorul, distinct de lume, dar nu absent din ea, ajută pe om să-şi păstreze atât conştiinţa sa de fiinţă raţională şi liberă în raport cu celelalte creaturi, cât şi conştiinţa sa de fiinţă responsabilă în faţa Creatorului, a lui Dumnezeu.

Întrucât prin credinţă omul cultivă relaţia sa cu Dumnezeu-Creatorul, cultul religios reprezintă forma esenţială a culturii sufletului. În acest sens se confirmă adevărul că „sufletul culturii este cultura sufletului“. În cult, cultura şi credinţa nu apar în dihotomie, ci se armonizează. În limba latină şi în limba română, cultul şi cultura au, din punct de vedere etimologic, o rădăcină comună, implică ideea de cultivare, dar şi de relaţie cu cineva sau cu ceva. În jurul cultului creştin s-a dezvoltat cultura noastră românească tradiţională. Este îndeobşte cunoscut că primele forme de cultură evoluată sunt legate de cult (cărţi, şcoli, artă etc.). Credinţa creştină sfinţeşte sufletul poporului şi transfigurează cultura într-o comuniune între generaţii, iar cultura, la rândul ei, ajută credinţa să se exprime în mod dinamic şi durabil.

Aşadar, credinţa şi cultura nu sunt două entităţi paralele, ci, deşi distincte, ele se întrepătrund şi se conţin reciproc. Cultura oferă sol fertil credinţei, iar credinţa face să rodească perenitatea culturii ca pe o liturghie a identităţii unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu-Domnul istoriei şi demnitatea neamului.

Din punct de vedere teologic, tot ce este autentic, curat şi sfânt în cultura unui popor devine cunună sau coroană de lumină a acestuia în Împărăţia lui Dumnezeu, unde „neamurile (popoarele) îşi vor aduce slava şi cinstea lor“ – după cum spune ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa (21, 26).

Credincios lui Hristos şi deci iubit de Hristos Care „ieri şi azi şi în veci este acelaşi“ (Evrei 13, 89), poporul român exprimă în cultura sa creştină ceea ce rodeşte din întâlnirea credinţei sale statornice în Dumnezeu cu istoria frământată şi schimbătoare a oamenilor.

Spiritualitatea românească a arătat într-un mod propriu, corespunzător poziţiei sale geografice particulare între Orient şi Occident, o mare putere de sinteză culturală. Părintele Dumitru Stăniloae formula lapidar această sinteză creştinată, spunând că noi, ro­mânii, avem simţul misterului din tradiţia creştină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină. „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el – nu se explică numai din persistenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mij­loc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox“ (Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992, p. 14).

Simţul misterului sau al tainei, care nu are nimic de-a face cu obscurantismul, este o capacitate spirituală deosebită de a citi dincolo de evenimentele istoriei lumina prezenţei active a lui Dumnezeu în ea. Simţul misterului ca legătură nevăzută a omului cu Dumnezeu a dat poporului român tăria de a respinge necredinţa sau ateismul ca fiind contrare naturii şi vocaţiei sale.

Pe de altă parte, luciditatea latină, în înţelesul de simţ al măsurii şi al deschiderii spre universal, a ajutat creştinismul românesc să evite atât războaiele sângeroase confesionale şi disputele sterile de ordin speculativ dogmatic, cât şi sentimentalismul mistic, nebulos şi fanatic. Luciditatea latină ne-a ajutat să evităm extremele şi a dat spiritualităţii noastre buna-cuviinţă şi simţul binecuvântat al vieţii în comuniune.

Aceste trăsături esenţiale ale culturii şi spiritualităţii româneşti trebuie cultivate constant, deoarece statornicia românească, exprimată lapidar şi popular în cuvintele: „iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem“, este astăzi greu încercată de fenomenul emigraţiei, al secularizării şi al globalizării.

Mihai Eminescu a cunoscut bine viaţa şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinţei în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic. Făuritor al limbii române literare moderne, Eminescu a înţeles că între multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului românesc, cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului (…)“ (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în Opere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169); fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise (…)“ (Idem, „Liber-cugetător, liberă-cugetare“, Timpul, 2 februarie 1879, în Opere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 10, p. 187).

Opera poetului naţional Mi­hai Eminescu ne arată comuniunea şi rodirea luminoasă a credinţei şi a culturii poporului român, fiind un îndemn la o mai bună cunoaştere a identităţii şi demnităţii noastre ro­mâneşti, a dezvoltării şi dăi­nuirii noastre spirituale în istorie, în dialog cu popoarele lumii.

Astăzi, felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care cinstesc memoria şi citesc opera poetului naţional Mihai Eminescu, precum şi pe toţi cei care contribuie la îmbogăţirea culturii româneşti cu valori perene!

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române