Unitatea națională – un dar sfânt și o responsabilitate comună

Cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, la Congresul Național de Teologie Unitate eclesială și unitate națională. Aspecte istorice și teologice, 22 mai 2018, Palatul Patriarhiei din București

Hristos S-a înălțat!

Congresul Național de Teologie Unitate eclesială și unitate națională. Aspecte istorice și teologice, organizat de Patriarhia Română, prin Sectorul teologic-educațional, în cooperare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București, cu sprijinul Secretariatului de Stat pentru Culte, reprezintă un eveniment semnificativ în cadrul manifestărilor prilejuite de Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918.

Acest eveniment academic se desfășoară în perioada 20-24 mai 2018, la Palatul Patriarhiei din București și reunește reprezentanți ai instituțiilor de stat, ierarhi, preoți, profesori și specialiști din țară.

Lucrările congresului sunt structurate în următoarele secțiuni: 1. Unitatea de credință – temelie a unității Bisericii; 2. Unitatea Bisericii în fața persecuțiilor; 3. Unitatea Bisericii în fața ereziilor, curentelor filosofice și ideologiilor politice; 
4. Contribuția Bisericii la promovarea conștiinței naționale a poporului român și la făurirea statului român unitar modern.

Congresul din acest an constituie un factor de cultivare a conștiinței unității și continuității noastre naționale și de recunoștință față de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a comuniunii de cuget, credință, limbă și simțire românească.

Creștinat, adică unit cu Hristos prin Botez, de când se forma în istorie, poporul român poartă în sufletul său pecetea tainei Crucii și a Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie. Taina Crucii care se înalță în slava Învierii este înscrisă pe stema României, ca simbol al dăinuirii noastre și program spiritual al comuniunii întru Hristos. De aceea, vulturul de pe stema României poartă Crucea în plisc, arătând că ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am păstrat unitatea și demnitatea noastră ca Stat național, prin credință și iubire jertfelnică.

Românii au cultivat permanent conștiința unității de credință și de neam. Credința creștin-ortodoxă a constituit, alături de latinitate sau romanitate, un element fundamental, care i-a unit pe români, chiar și atunci când împrejurările le-au fost potrivnice, ei trăind în state politice separate. 
În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae afirma că poporul român are simțul misterului din tradiția creștină ortodoxă răsăriteană și luciditatea latină: „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistența lui din veacuri imemorabile în spațiul de mijloc între Occident și Orient, ci și în îmbinarea în el a caracterului latin și a creștinismului ortodox”1.

Biserica Ortodoxă, care a însoțit și a slujit poporul român de la nașterea sa în istorie, a cultivat permanent în sufletele credincioșilor români conștiința că au aceeași obârșie, limbă romanică (neo­latină) și credință creștină. Adevărul originii daco-romane și al latinității limbii sau adevărul „romanității românilor” a fost conștientizat în Biserică și transmis de ierarhi, preoți și diaconi prin predică, dar și prin tipărirea cărților bisericești, răspândite apoi în toate provinciile locuite de români, întrucât ele au fost adresate întregii „seminții ro­mânești”.

Suntem singurul popor neolatin care-și afirmă originea romană prin numele său, de popor român. Numele de „români” apare prima dată într-o scriere bisericească, mai precis în prefața Paliei de la Orăștie (1582)2, o traducere parțială în limba română a Vechiului Testament. Conștiința că românii, deși trăiau separați în mai multe state, vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași origine și credință, este confirmată și mărturisită și de Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, în Predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645)3.

Biserica Ortodoxă Română a iubit și a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspirațiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele semnificative ale istoriei naționale, precum Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918.

Centenarul Marii Uniri este o sărbătoare a unității de neam și de credință, întărită prin jertfă și biruință. În urmă cu un secol s-a înfăptuit România Mare, cu prețul unor mari sacrificii, prin unirea Basarabiei cu Regatul României, hotărâtă de Sfatul Ţării de la Chișinău la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Națională din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, convocată la Alba Iulia.

Statul întemeiat în anul 1918, prin unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internațională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles (1919-1920). Deși nedreptățile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul țării (nordul Bucovinei și Basarabia, în 26 iunie 1940; Ardealul de Nord, în 30 august 1940 – Dictatul de la Viena; Cadrilaterul – Dobrogea de Sud, în 7 septembrie 1940), totuși frații nu pot fi separați de granițe, iar sentimentele de dragoste și frățietate nu pot fi înăbu­șite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeț, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Pușca­riu, Dionisie Bejan și Doru Popovici, pe transilvănenii Vasile Gol­diș, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraș și Vasile Lucaciu. Totodată, evidențiem contribuția multor clerici români la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, în frunte cu Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României.

Biserica Ortodoxă Română a susținut mai întâi Unirea Principatelor Române (1859), realizarea Independenței de Stat a României (1877-1878) și a Marii Uniri din 1918, iar apoi a militat pentru recunoaș­terea drepturilor și demnității ei pe plan extern, și anume: dobândirea ­Autocefaliei, în anul 1885, și ridicarea la rang de Patriarhie, în anul 1925.

Un simbol al înfăptuirii întregirii României, realizată prin jertfa ostașilor noștri și prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este construirea Catedralei Naționale. După încheierea Războiului de Independență din 1877-1878, poetul Mihai Eminescu și scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au susținut ideea construirii unei catedrale naționale, un edificiu bisericesc cu valoare de simbol național, ca semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu4. Apoi, după Marea Unire din 1918, Patriarhul Miron Cristea a susținut și a promovat importanța construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Încă din anul 1920, la o ședință solemnă a Sfântului Sinod, denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului a fost adoptată cu entuziasm. Ea face referire la izbăvirea sau eliberarea poporului român de orice dominație străină și la realizarea unității într-un singur stat național. Așadar, Catedrala Mântuirii Neamului sau ­Catedrala Națională, cu hramul principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor, unește simbolic iubirea față de Dumnezeu a unui popor creștin, jertfelnic și darnic, cu recunoștința pe care o datorăm permanent Eroilor Nea­mului.

Comemorarea făuritorilor Marii Uniri și a contribuției istorice majore a acestora la realizarea idealului național de unitate constituie o ofrandă de recunoștință, dar și prilej pentru generația actuală de a cunoaște mai bine virtuțile lor, de a le prețui și a le pune în valoare, fiind chipuri de lumină și întărire spirituală pentru viața și lucrarea Bisericii în contextul actual.

Felicităm pe organizatori și binecuvântăm pe toți participanții la Congresul Național de Teologie Unitate eclesială și unitate națională. Aspecte istorice și teologice, cu speranța că acest eveniment academic va contribui la păstrarea și cultivarea darului unității naționale, ca simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe și eforturi spirituale și materiale, spre slava Preasfintei Treimi, binele țării noastre și bucuria românilor de pretutindeni.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1 Pr. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 14.

2 Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche: 1508-1830, tom. I. 1508-1716, București, Stabilimentul grafic J.V. Socec, 1903, p. 95.

3 Ioan Bianu, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche: 1508-1830, tom. IV. Adăogiri și îndreptări, București, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă Română, 1944, p. 191.

4 Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 51.