Reglementări juridice privind disidențele apărute în cadrul cultelor religioase oficial recunoscute

Adeseori, aceia care doresc să promoveze învățături străine de cele ale Bisericii încearcă să folosească pârghiile statale fie pentru a-și impune opinia, fie pentru a împiedica luarea unor măsuri de către organismele statutare ale comunității. Este cunoscut că, după Sfântul și Marele Sinod din Creta, în România, un mic grup contestă vocal hotărârile adoptate. Între contestatari sunt și câțiva clerici care au încetat pomenirea chiriarhului lor, intrând în stare de schismă.

După multe încercări de readucere a acestora la unitate și după aplicarea unor prime sancțiuni mai blânde (dojană arhierească), acei clerici care nu s-au îndreptat au fost caterisiți. Aceștia, probabil din dorința de a face cât mai mult zgomot posibil și a-și populariza pozițiile schismatice, au contestat la instanțele Statului Român pedeapsa caterisirii, încercând să obțină menținerea în parohii cu sprijinul autorității statale. Ei nu cunoșteau sau nu erau interesați să cunoască poziția constantă a instanțelor române, dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului, privitoare la disidențele apărute în cadrul cultelor religioase oficial recunoscute.

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale a ­României, instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului (Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanța de contencios constituțional a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.

Dreptul pretins de reclamant nu constituia un „drept civil”, care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenție.

Totodată, CEDO s-a pronunțat în același sens, al inaplicabilității art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001, pronunțată în Cauza Eva Dudova și Zdenek Duda împotriva Republicii Cehe, reținând că procedura urmată de reclamanți nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată cehe (dreptul de a fi preot).

Prin hotărârea Marii Camere a Curții Europene a ­Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României, publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 15 din 10 ianuarie 2014, după reanalizarea fondului, Marea Cameră a concluzionat că refuzul instanței naționale de a înregistra sindicatul reclamant este justificat, constituind o aplicație a principiului autonomiei cultelor religioase, potrivit căruia comunitățile religioase au dreptul de a se organiza în mod liber, potrivit propriului statut.

Prin Decizia nr. 403/2016, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție, privind accesul la justiție. Astfel, potrivit Curții Constituționale, instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Pe aceeași linie a jurisprudenței s-a pronunțat și Instanța Supremă încă din anul 2000, prin Decizia nr. 3070 din 3 octombrie 2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția Civilă. Curtea Supremă a apreciat că instanțele inferioare, soluționând contestația (privind revocarea unui preot din funcția de protopop) și considerând că se află în fața unui litigiu de muncă, au depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece în ceea ce privește alegerea, numirea, confirmarea și reconfirmarea protopopilor competența aparține organelor bisericești, astfel cum este reglementată prin norme de drept canonic, soluționarea problemelor ce țin de viața canonică nefiind supusă controlului instanțelor judecătorești de drept comun. „Există, deci, un sistem jurisdicțional canonic, prin care se derogă de la sistemul jurisdicțional de drept comun. Această limitare parțială a liberului acces la justiție a fost acceptată de petent în momentul în care a optat pentru statutul de preot.”

În fapt, clericii aflați pe poziție de schismă au părăsit Biserica Ortodoxă Română cu mult înainte de caterisirea lor, contestând autoritatea ierarhului și a Sfântului Sinod (art. 11 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române: Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de activitate). Aceștia contestă hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar pretind să fie impuși, de către Stat, prin intermediul justiției, ca slujitori ai unei Biserici a cărei poziție pe probleme bisericești o contestă.

CEDO a parafrazat în multe cauze afirmația fostei Comisii europene a drepturilor omului din Cauza Bror Spetz și alții contra Suediei din 8 septembrie 1988, respectiv că prin Convenție nu se creează un drept la disidență în interiorul comunităților religioase, fiind suficient ca disidenții să poată părăsi comunitatea. Unul dintre sensurile principale ale autonomiei comunităților religioase cuprinde dreptul acestora de a asigura uniformitatea în chestiunile religioase. Libertatea de gândire, conștiință și religie a slujitorilor care nu se (mai) regăsesc în doctrina comunității religioase este asigurată prin dreptul acestora de a părăsi comunitatea respectivă.

Clericii schismatici, deși se poziționează drept contestatari ai hotărârilor organismelor statutare ale Bisericii Ortodoxe Române, vor să folosească în continuare locașurile de cult și alte bunuri ale Bisericii Ortodoxe Române și să fie salarizați de către aceasta. Ei nu vor să părăsească comunitatea religioasă, ci să o forțeze să își schimbe, cu sprijinul Statului, poziția asupra unor aspecte bisericești care nu țin de competența Statului.

Or, implicarea Statului în acest conflict privind aspecte de învățătură de credință între o comunitate religioasă și un slujitor al său ar însemna o încălcare gravă a autonomiei comunității religioase și a obligației de neutralitate religioasă a Statului, garantate de articolul 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 29 din Constituția României, precum și Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Dreptul de a fi preot în cadrul unui cult recunoscut nu este un drept reglementat și garantat de către Stat, ci de prevederile canonice ale cultelor, a căror interpretare nu o poate face instanța judecătorească statală.

În anul 2007, în Cauza Sviato-Mykhaïlivska Parafiya contra Ucrainei, a fost enunțat de către CEDO faptul că dreptul comunității religioase la autonomie interzice Statului să o oblige să admită în sânul ei noi membri sau să excludă pe alții. O ingerință de acest tip ar încălca libertatea asociației religioase să-și reglementeze propriul comportament și să-și administreze problemele liber.

CEDO consideră că neutralitatea (interdicția pentru Stat de a determina dacă mijloacele utilizate pentru a exprima credințele religioase sunt legitime) protejează structura internă a organizațiilor religioase și reglementările care guvernează calitatea de membru, ce se constituie în mijloace prin care astfel de organizații sunt capabile să-și exprime credințele și să-și mențină tradițiile religioase.

În aceeași cauză, Curtea afirmă că respectul autonomiei comunităților religioase recunoscute de Stat implică acceptarea de către acesta a dreptului acestor comunități de a acționa conform propriilor reguli și interese față de eventualele mișcări de disidență care ar apărea în sânul lor și care ar putea prezenta un pericol pentru coeziunea lor, pentru imaginea sau unitatea lor. Autoritățile naționale nu au deci dreptul să se erijeze în arbitri între organizațiile religioase și diferitele entități disidente care există sau ar putea să se creeze în sfera lor.

O afirmație deosebit de importantă pentru autonomia comunităților religioase este făcută de CEDO în Cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” contra României: „decurge din articolul 9 al Convenției dreptul comunităților religioase de a avea propriile opinii asupra activităților colective ale membrilor lor care ar putea amenința autonomia lor” și că aceste opinii trebuie să fie respectate de către autoritățile naționale.

În concluzie, disidențele apărute în cadrul cultelor oficial recunoscute de către Stat nu beneficiază de sprijinul Statului pentru a contesta autoritatea cultului și dreptul acestuia de a asigura uniformitatea în cadrul comunității religioase.