Lumină peste timp

La împlinirea a 100 de ani de la naşterea vrednicului de pomenire Patriarhul Teoctist (1915-2015) reînnoim un cuvânt de omagiere a memoriei acestui vrednic Arhipăstor al Ortodoxiei româneşti, fiind încă vii în inimile noastre dragostea sa neţărmurită pentru Biserică şi popor, chipul său luminos şi bunătatea sa sufletească. Lucrarea sa pastorală, misionară, duhovnicească, culturală şi socială pentru binele Bisericii Ortodoxe Române reprezintă pentru noi, cei de astăzi, ierarhi, cler şi credincioşi, un prilej de a înţelege mai duhovniceşte istoria recentă a Bisericii noastre, care a avut de înfruntat multe încercări şi umiliri, dar a cunoscut şi puterea ajutorului primit de la Dumnezeu spre a birui aceste încercări.

Ne reamintim acum cu emoţie de „Betleemul“ Patriarhului Teoctist, satul Tocileni din ţinutul Botoşanilor, din frumoasa Moldovă, unde a văzut lumina zilei la 7 februarie 1915 şi de Mănăstirea Vorona, unde a devenit frate de mănăstire la vârsta de 14 ani şi i-au fost încredinţate primele rosturi în Biserică. De acolo, din Moldova Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, până la demnitatea de Patriarh, fericitului întru adormire Patriarhului Teoctist i s-au adăugat anii şi vredniciile slujind lui Hristos şi Bisericii Sale, timp de 57 de ani, numai în demnitatea arhierească, iar ca slujitor al Sfântului Altar (ierodiacon, ieromonah, arhiereu), 70 de ani în total.

Părintele Patriarh Teoctist a răspândit în jurul său lumină din lumina lui Hristos, pentru că a fost un ierarh evlavios şi harnic. A păstorit în vreme de oprelişti comuniste, dar şi de libertate agitată, totdeauna într-un context misionar care a cerut multă veghe şi jertfelnicie, multă înţelepciune şi luptă duhovnicească. De aceea, experienţa rugăciunii i-a fost izvor de putere spirituală, de curaj şi înţelepciune, de bunătate şi iertare, de dialog şi cooperare atât în vreme de necaz şi suferinţă, cât şi în timp de noi speranţe şi multiple împliniri.

Statornicia sa în credinţă ca tărie sufletească l-a ajutat să slujească Biserica în vremuri grele, urmând pilda Sfântului Apostol Pavel: „în multă răbdare, în necazuri, în nevoie, în strâmtorări, (…) în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste“ (cf. 2 Corinteni 6, 4-6).

În contextul ostil Bisericii din vremea regimului comunist, Părintele Patriarh Teoctist a fost un arhiereu harnic şi înţelept care a lucrat pentru păstrarea credinţei şi a valorilor culturale româneşti inspirate de ea.

După anul 1990, Părintele Patriarh Teoctist a folosit libertatea pentru a urma tradiţiei româneşti privind prezenţa activă a Bisericii în societate. A răspândit lumină şi speranţă prin multele biserici construite din temelie, prin multe canonizări de sfinţi români, prin reintroducerea religiei în şcolile publice, prin reintegrarea învăţământului teologic în reţeaua de stat, prin reactivarea asistenţei religioase a preoţilor de caritate în unităţile militare, în spitale şi în penitenciare, prin înfiinţarea multor centre social-filantropice pentru persoanele defavorizate, precum şi prin înfiinţarea de cabinete ori centre social-medicale.

A adus bucurie multor români prin eparhiile reactivate sau nou-înfiinţate în ţară şi în afara hotarelor actuale ale României. A cultivat comuniunea prin relaţii frăţeşti pline de lumină şi de căldură cu toate celelalte Biserici Ortodoxe surori, dar şi prin grija părintească pentru fraţii noştri români de pretutindeni.

Din sufletul său bun şi paşnic a izvorât adesea îndemnul spre dialog şi cooperare cu alte Biserici creştine, fiind înţelept păstrător al tradiţiei irenice a Ortodoxiei româneşti, care a evitat atât izolarea de alţi creştini, cât şi dizolvarea identităţii proprii în întâlnirea sau coexistenţa cu aceştia.

Binecuvântata moştenire pe care ne-a lăsat-o Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist trebuie păstrată şi cultivată în continuare cu înţelepciune şi responsabilitate.

Chiar la vârsta sa venerabilă, Părintele Patriarh Teoctist arăta o uimitoare tinereţe şi o dinamică viguroasă în receptarea şi promovarea noilor şanse pastorale şi misionare ale Bisericii în societatea românească de azi. În acelaşi timp, era conştient că totdeauna mai sunt unele probleme de rezolvat potrivit cu nevoile concrete ale Bisericii. Să ne gândim doar la dorinţa sa ar­ză­toare de a vedea construită Ca­te­drala Mântuirii Neamului! În acest sens, am păstrat locaţia alea­să de Preafericirea Sa pentru construirea Catedralei Mân­tu­irii Neamului, apoi, în anul 2010, am organizat concursul pen­tru proiectul construirii Ca­te­dralei Mântuirii Neamului pe amplasamentul
respectiv. Lu­cră­rile au început în anul 2010, iar astăzi catedrala creşte deja în înălţime de la o lună la alta, în stil arhitectural românesc, aceasta fiind şi dorinţa sa.

Prin tot ceea ce ne-a lăsat ca moştenire spirituală a perso­nalităţii şi activităţii sale bise­ri­ceşti şi româneşti, Părintele Pa­tri­arh Teoctist rămâne în me­mo­ria noastră ca fiind un om evlavios şi înţelept, un păstor har­nic şi răbdător, precum şi un mare iubitor de Biserică şi popor.

Întrucât simţim astăzi că, prin lumina vieţii şi a faptelor sale pilduitoare, vrednicul de po­menire Părintele nostru Pa­tri­arh Teoctist este tainic prezent în Biserica noastră ca o lumină peste timp, ca o călăuză spiritu­a­lă, ne rugăm lui Hristos Dom­nul, Arhiereul Veşnic, să aşeze sufletul lui în locaşurile sfinţilor Săi slujitori, în bucuria îngeri­lor, în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române