Iconografia bizantină – cadru normativ pentru pictura bisericească actuală

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la deschiderea Conferinței naționale „Unitate dogmatică și specific național în pictura bisericească“ (ediția a III‑a), având ca tematică „Meș­teri iconari și zugravi de subțire (pictori de biserici)“, organizată de Comisia de pictură biseri­ceas­că a Patriarhiei Române, la sala de conferințe a Centrului na­țio­nal pentru formare continuă „Dumitru Stăniloae“ din București, luni, 4 mai 2015

Patriarhia Română în demersurile de formare și perfecțio­nare a specialiștilor bisericești a inițiat seria de cursuri „Unitate dogmatică și specific național în pictura bi­sericească“, ajunsă în acest an, 2015 (4‑5 mai), la ediția a III‑a și având ca tematică distinctă activitatea meșterilor iconari și a zugravilor „de subțire“, adică a pictorilor de biserici.

În tradiția ortodoxă, pictura bisericească reprezintă o componentă fundamentală a locașului de cult, rolul său fiind statuat de Sinodul VII Ecumenic de la Ni­ceea (787) pe baza învățăturii Sfân­tului Ioan Damaschin (†749), care a formulat răspunsul ortodox: „Eu nu ador materia, ci pe Acela Care pentru mân­tuirea mea S‑a făcut materie“ și confirmat de Sinodul de la Constantinopol din anul 843, care a întărit rolul sfintelor icoa­ne ca expresii liturgice ale comuniunii harice a Bisericii cu Hris­tos și cu Sfinții Lui, prin rugăciu­ne.

De atunci până în prezent, Biserica Ortodoxă a păstrat cu multă consecvență aceste fundamente dogmatice, exprimându‑le într‑o formă elevată în tradi­ția picturii bizantine și postbizantine.

În acest context s‑a înscris și arta bisericească din Țările Ro­mâne, unde s‑au dezvoltat școli de pictură și unde au activat importanți iconari și pictori bise­ricești. Dacă stilul bizantin a fost cultivat în Țara Româneas­că, Moldova și Transilvania în secolele al XIV‑lea și al XV‑lea, iar stilul postbizantin în Țara Românească în secolele al XV‑lea și al XVI‑lea, odată cu epoca lui Matei Basarab (1632‑1654) în Țara Românească și Vasile Lupu (1634‑1653) în Moldova se poate vorbi de școli de pictură, care se dezvoltă și capătă un spe­cific național. Iar începând cu școala brâncovenească din ultima parte a secolului al XVII‑lea și școala post-brâncoveneas­că din secolul al XVIII‑lea, care reunesc influențele exercitate de curentul cultural apu­sean (venit din Occident), cel „gre­cesc“, ve­nit din sud‑estul european ortodox, și cel românesc sau autohton, sunt scoase în relief mult mai pregnant trăsă­turile cele mai importante ale spiritului românesc: credința statornică, bogăția ideilor plastice și varie­tatea formelor de expresie stilistică, în cadrul unității unui stil românesc.

Deși a fost întemeiată pe fondul autohton tradițional, arta bi­sericească la români a fost uneori influențată de curentele artis­tice care au străbătut Euro­pa în diferite perioade. Se poate totodată observa cum arta religioasă românească în general s‑a dezvoltat în strânsă legătură cu arta popoarelor învecinate sau cu a comunităților etnice con­­lo­cuitoare. Acest contact va duce, pe de o parte, la receptarea unor elemente artistice arhitecturale și picturale precum cele romano‑gotice, renascentiste, ba­roce sau neoclasice, care se pot observa mai ales în spațiul transilvănean, iar pe de altă parte, va transforma meșterii iconari și zugravii în propagatori ai acestor elemente artistice, chiar dincolo de hotarele Țărilor Române. Totuși, dacă în secolul al XIX‑lea, în istoria artei religioase românești stilul neoclasic devine prevalent, la începutul secolului XX se va simți nevoia revenirii la tradiția bizantină, în cadrul stilului neobizantin. De fapt, începând cu anul 1872, stilul bizantin era impus ca normativ prin Legea pentru alege­rea mitropoliților și episcopilor eparhioți și pentru înființarea consistoriului superior bise­ricesc, care preciza privind bise­ri­ca: „pictura, arhitectura și ornamentațiunea… să fie conform stilului bizantin“. Iar din acel an Biserica Ortodoxă Română a susținut în mod consecvent a­ceas­tă linie, care, din punct de vedere istoric, este în consens cu tradiția cea mai autentică de artă bisericească ortodoxă pe pământ românesc, iar din punct de vedere liturgic și teologic exprimă cu fidelitate credința ortodoxă privitoare la finalitatea creației și a istoriei, și anume: transfigurarea sau sfințirea lor prin participare la lumina ne­creată și neapusă din Împărăția cerurilor.

Iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină, fiind veșmântul pictural al conținutului ei spiritual.

De pildă, o Liturghie ortodo­xă săvârșită într‑un locaș de cult cu pictură barocă nu are o de­pli­nă armonie cu veșmântul pictural al spațiului liturgic în care se săvârșește Liturghia. Deci, nu­mai iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină. Dacă se să­vâr­șește Liturghia ortodoxă pe un câmp, iar mai mulți arhitecți sunt chemați să prezinte un pro­iect pentru învelișul arhitectural al acestei Liturghii, vom ajunge la stilul bizantin. Deci, pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Litur­ghii. Chiar atunci când într‑o biserică nu se mai săvârșește timp de două zile Liturghie, ai impresia că Litur­ghia continuă prin pictura bi­zan­tină, care este conformă cu întreg conținutul liturgic al Sfintei Liturghii și, desigur, cu al celorlalte slujbe ale Bisericii.

Fiind conformă cu Liturghia ortodoxă, iconografia bizantină este în același timp lumină a Crucii și Învierii lui Hristos, asceză și bucurie pascală, come­morare a istoriei mântuirii și pregustare profetică a vieții cerești eterne.

Întrucât iconografia bizantină evidențiază cu prioritate dinamica sfințirii omului și a naturii în relația lor cu Hristos‑Dumnezeu Creatorul și Mântui­torul lumii, ea nu prezintă na­tura și istoria ca realități autosuficiente închise în spațiul tridimensional, ci în dinamica mutației lor profetice spre „cerul nou și pământul nou“, spre „Ierusalimul ceresc“ despre care vorbește cartea Apocalipsei în capitolul 21.

Dacă ne uităm bine la pictura bizantină, ea nu este o copie a realității, ci este o interpretare duhovnicească profetică, în lumina Împărăției cerurilor, a „veacului ce va să fie“. De aceea, însăși natura sau creația materială (crestele munților) este impregnată de lumina harului. Mai mult, în pictura bizantină, pliurile aurii de la veșmintele sfinților ne arată că totul este pătruns de lumina cea necreată, nevăzută cu ochii trupești, dar simțită sufletește prin credință. De asemenea, putem observa în pictura bizantină că proporțiile din natură nu sunt respectate, pentru că toate sunt subordonate unui scop: acela al transfigurării. De pildă, niciodată muntele, copacul sau câmpul nu trebuie să treacă deasupra ni­velului la care sunt ilustrați genunchii unui sfânt, pentru ca să se arate că el este detașat de cele materiale; că nu este prizonierul teluricului, ci că el, încă din lumea aceasta, trăiește libertatea harică a fiilor lui Dum­ne­zeu. De asemenea, dacă un sfânt avea un trup cu gât scurt, în pictură, el nu mai apare astfel, ci gâtul pare ca o coloană înaltă pe care stă capul ca un templu. Deci, pictura bizantină nu este o copie a realității, deoarece pune în evidență transfigurarea spirituală a elemen­te­lor materiale. Iarăși, dacă ci­ne­va avea urechile mari, în pictură nu are voie să mai apară cu urechile mari, ci mai mici, pentru că ele au interiorizat cuvântul duhovnicesc. Dacă privim ochii sfântului ilustrat, ei sunt în general de trei‑patru ori mai mari decât în rea­litate, pentru că ei reprezintă ferestrele prin care sufletul privește în Împărăția cerurilor. Prin urmare, pictura bizantină nu este o copie naturistă a rea­lității istorice, ci este o pre­zen­tare transfigurată a realității istorice, a mutației profetice a a­ces­teia, din lumea pre­zentă „spre cerul nou și pământul nou“ din cartea Apocalipsei (21, 1). Atunci când comparăm o pictură bizantină cu una renascentistă, imediat se observă aceste diferențe. Așa­dar, pictura bizantină nu este o pictură între altele, ci este arta „sui generis“ a Bisericii; ea este Artă Sacră (li­turgică), nu simplu artă religi­oa­să. Tablourile lui Rem­brandt de inspirație religioasă sunt ta­blouri de artă religioasă, dar ele nu sunt artă bisericească sacră. Așadar, iconografia bizantină nu este simplă artă religi­oa­să, artă de inspi­rație religi­oa­să, ca un ta­blou renascentist, ci este creația Bise­ricii și arta ei proprie, limbajul vizual care exprimă con­ținutul spiritu­al nevă­zut, dar trăit prin cre­din­ța Bise­ricii.

(Nu intrăm prea mult în detalii, ci așteptăm Îndrumătorul pentru pictura bisericească, iar aceste elemente pe care le‑am enunțat acum trebuie să fie cuprinse acolo ca să înțelegem de ce iconografia bizantină este cadrul normativ pentru pictura bisericească ortodoxă.)

Datorită acestei perspective a transfigurării profetice din ico­nografia bizantină, biserica ortodoxă pictată în care se săvâr­șește Sfânta Liturghie a fost numită „cerul pe pământ“ (Sfântul Gherman al Constanti­nopolu­lui), având ca scop principal î­năl­­ț­area spirituală sau mis­tică a pământenilor în Împără­ția cerurilor.

Toată Ortodoxia este mistică, iar dacă nu mai este mistică, ea este secularizată, adică și‑a pierdut simțul misterului, al întâlnirii tainice, dar reale cu Dum­nezeu Cel nevăzut și netrecător. Sfântul Apostol Pavel spune că tot ce este văzut este trecător. Numai realitățile nevăzute sunt netrecătoare (cf. 2 Corinteni 4, 18). Deci, numai Dumnezeu este netrecător și harul Lui divin necreat, iar credința noastră este tocmai legătură sau relație cu Dumne­zeu Cel nevăzut și netrecător, prin harul Lui necreat și netrecător. Aici este esența picturii bizantine sau a picturii bisericești ortodoxe.

În această direcție se vor afirma în întreg spațiul românesc o serie importantă de pictori, unii mai bine cunoscuți, alții mai puțin (astăzi, cei mai cunoscuți sunt membrii Comi­siei de pictură bisericească), care vor reuși să prezinte, prin aprofundarea conținutului spiritual al credinței ortodoxe și prin creativitatea artistică a formelor de exprimare, universul spiritual autentic al spațiului românesc ortodox.

Astăzi, în România, avem o mulțime de biserici de o frumusețe rară, pictate în stilul neobizantin. Aici, în București, în ultimii șapte ani, au apărut unele biserici de o frumusețe deosebită care arată un progres al artei bizantine la noi, mai ales de la Revoluție încoace (după 1990), ca urmare a însușirii acestui specific. În același timp, se vede că pictura românească este o pictură neobizantină, cu preferințe pentru anumite nuan­țe de culori, având o cumințenie, un echilibru. Considerăm că cele mai frumoase biserici pictate tre­buie, cândva, scoase în evi­den­ță și prin albume care pot să fie la îndemâna pictorilor mai tineri. Se învață foarte mult din exemple, mai ales când este vor­ba de artele vizuale, care nu se bazează pe memorare intelec­tu­a­lă, ci pe memorie vizuală. Ar tre­bui să premiem în fiecare an cele mai frumoase biserici pictate în anii precedenți, adică să scoatem în evidență deosebirea între ce a fost o biserică înainte de pictarea ei în stilul neobizantin și ce este astăzi. (Vă aduceți aminte ce a fost Biserica „Sfân­tul Gheorghe“-Nou înainte de a fi pictată. E o mare deosebire. Anul trecut (2014), a venit un preot rus aici în București și a văzut mai multe biserici, dar a zis despre această biserică: „Asta îmi place cel mai mult, pentru că noi nu avem astfel de biserici, am pierdut pictura bi­zan­tină“.) La ora actuală, Bise­rica Ortodoxă Română este singura din lume care păstrează ar­ta picturii bizantine în frescă. În alte țări se pictează pe pânză, care este lipită, apoi, pe pereții bisericii. Aceasta ține o vreme, 50 de ani, nu trei‑patru sute de ani, ca în cazul picturii bizantine în frescă. Noi trebuie să conti­nuăm cu fidelitate această tra­di­ție, chiar dacă uneori câlții de cânepă se găsesc mai greu, din anumite motive artificiale (că ar fi pericol de a cultiva canabis). Deci, această pictură în frescă poar­tă în ea parfumul veșniciei. Durabilitatea în timp a picturii unei biserici arată înveșnicirea artei sacre. Este foarte important să descoperim legătura ca­re există între o frumusețe permanentă și un suport al ei rezistent în timp.

Prima lucrare de amploare despre viața și activitatea pictorilor bisericești din secolele XVI‑XIX o găsim la preotul Ștefan Me­teș, lucrare intitulată Din istoria artei religioase române. I Zu­gravii bisericilor române (1929), care a fost premiată de Academia Română. Aceasta este urmată de studii separate sau monografii. Ediția din acest an a Conferinței naționale „Uni­tate dog­matică și specific națio­nal în pictura bisericească“ readuce în atenție acest subiect și, pe baza cercetărilor și publica­țiilor ulterioare, promovează dezbateri și subliniază importanța mesajului picturii bisericești și al artei religioase în lumea contemporană.

Pictorii bisericești trebuie să cunoască bine tradiția învă­ță­tu­rii bisericești ortodoxe, iconogra­fia bizantină și istoria pictu­rii religioase, pentru a avea capacitatea de a selecta cele mai impor­tante elemente artistice ale î­na­in­­tașilor care, corelate cu noțiunile corecte de credință, să transmită mesajul artistic al cre­dinței ca lumină pentru viața Bisericii și a poporului credincios.

Într‑adevăr, pictura biseri­ceas­că este o lumină pentru via­ța Bisericii și pentru viața po­porului credincios, deoarece ico­nografia are ca scop principal a­pelul sau invitația la rugăciu­ne. Este foarte important să înțele­gem că în viața liturgică icoana nu este un obiect care mai întâi trebuie privit îndelung, ci este un obiect liturgic, care susține întâlnirea noastră cu Hristos. De aceea, de îndată ce vedem icoana, sărutăm chipul persoanei pictat pe icoană, iar ansamblul frescelor înseamnă și ele un îndemn la rugăciune și comuniune cu sfinții. Astfel, chiar dacă s‑ar afla, la un moment dat, numai un singur om în bise­rică, acela nu ar fi singur, ci împreună cu sfinții din ceruri care se roagă necontenit și îl cheamă la rugăciune.

Ediția a III‑a a Conferinței naționale „Unitate dogmatică și specific național în pictura bise­ricească“, prin subiectele ce vor fi prezentate, acoperă ca tema­tică întreg teritoriul românesc, cuprinzând din punct de vedere cronologic epoca medie, moder­nă și contemporană și se constituie ca un omagiu adus meș­terilor iconari, zugravi, pietrari sau cunoscători de alte arte, precum broderia, sculptura, ar­gintăria și decorarea manuscriselor. Toate acestea arată dinamica spirituală, simțul ar­tis­tic, finețea, precizia execuției și pot constitui un izvor de inspirație pentru arta biseri­cească din timpul nostru.

Felicităm și binecuvântăm pe organizatorii, oratorii și pe toți participanții la această confe­rin­ță națională, exprimându‑ne spe­­­­ranța că lucrările acesteia vor fi un prilej de o cunoaștere mai profundă a tradiției picturii bise­ricești și a artei religioase în ge­neral pe teritoriul țării noastre.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române